ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 797/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., având calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Călărași, au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Călărași, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției, solicitând revocarea în parte a Ordinului nr. 1480/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiției, cu privire la persoanele semnatare și emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilită corect indemnizația de încadrare brută lunară pentru fiecare reclamant, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu 9.04.2015 și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 și în continuare.

Au precizat reclamanții că pentru o parte dintre aceștia data de la care se aplică modificarea nu este 9.04.2015, data legală, ci o dată ulterioară, respectiv: B.: 1.08.2016, K.: 1.08.2016 D.: 1.10.2016 G.: 1.08.2016 A.: 1.06.2016.

Prin sentința civilă nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile nulității acțiunii, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Călărași.

S-a admis acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. Și L., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Călărași, Curtea de Apel Bucuresti, și Ministerul Justiției.

A fost anulat parțial Ordinul nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministerul Justiției, în ceea ce privește pe reclamanți.

A fost obligat pârâtul să procedeze la emiterea unor noi ordine de salarizare reclamanților, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin care să aibă în vedere o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, majorat cu 10%, pentru reclamanții B., K. și G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalți reclamanți începând cu data de 09.04.2015.

Au fost obligați pârâții la plata către fiecare reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, pentru reclamanții B., K. și G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalți reclamanți începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu indicele de inflație în ziua plății efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale.

3.1.1 Astfel, a fost criticată soluția de admitere a acțiunii, în sensul calculării indemnizației reclamanților în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

S-a susținut de către recurentul-pârât că OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015, și ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Totodată, s-a arătat că nu sunt admisibile pretențiile întemeiate pe considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a avut ca obiect aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, acestea neputând opera retroactiv.

Astfel, OMJ nr. 4680/C/2016 se raportează la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, această valoare de referință fiind folosită de ÎCCJ și CSM de la data de 01.10.2016, așa încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupațională, lucru care s-a realizat prin emiterea ordinului nr. 219/2017, drepturile salariale ale reclamanților fiind plătite începând cu luna februarie 2017, cu luarea în calcul a unei valori de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015.

3.1.2 De asemenea, a fost criticată soluția de obligare a Ministerului Justiției la plata în concret a diferențelor salariale ale reclamanților, în condițiile în care această competență aparține Tribunalului Călărși, instanță cu personalitate juridică al cărei președinte este ordonator terțiar de credite, în cadrul căreia funcționează reclamanții, între aceștia din urmă existînd raportul obligațional în discuție, cu privire la acest aspect făcându-se trimitere la atribuțiile ministrului și ale ministerului referitoare la salarizare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Pârâtul Tribunalul Călărași a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare: în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Călărași și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, în subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulată împotriva Tribunalului Călărași pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; pe fond, s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

3.2.1 S-a apreciat de către recurentul-reclamant că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de Tribunalul Călărași în fața instanței de fond, este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivele reținute de instanță sunt străine de obiectul pricinii.

Astfel, s-a susținut că judecătorul fondului se referă la calitatea de ordonator terțiar de credite a Tribunalului Călărași, care are doar atribuția de a plăti reclamanților drepturile salariale la care sunt îndreptățiți, nu și de a emite ordine de salarizare, în condițiile în care reclamanții tind prin prezenta acțiune la o modificare a ordinelor emise de Ministrul Justiției începând cu anul 2015, privind reîncadrarea pe funcții a magistraților după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, ceea ce este inadmisibil, în opinia recurentului, întrucât cuantumul indemnizației brute lunare de încadrare se stabilește prin Ordinul Ministrului justiției supus contestării la emitent în termen de 15 zile de la data comunicării.

Așadar, s-a considerat de către recurent că necontestarea actului administrativ în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 atrage decăderea din dreptul de a contesta cuantumul brut al salariului de bază al magistraților stabilit prin ordin și pus în executare în luna imediat următoare emiterii, cadru legislativ în raport cu care apreciază ca nefiind justificate pretențiile formulate de reclamanți în contradictoriu cu Tribunalul Călărași, care nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești solicitate, în lipsa ordinelor emise de Ministrul justiției.

3.2.2 De asemenea, soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii formulată împotriva Tribunalului Călărași este nelegală, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța având în vedere că la dosar există o contestație administrativă, fără a se avea în vedere că aceasta este adresată Ministerului Justiției, iar nu Tribunalului Călărași, nefiind făcută nicio solicitare de către reclamanți în sensul celor arătate în acțiune, nefiind îndeplinite condițiile refuzului nejustificat invocat ca temei juridic al cererii.

3.2.3 Pe fond, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

3.2.3.1 S-a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanța de fond nemotivând de ce Tribunalul Călărași a fost obligat la plata drepturilor salariale, în condițiile în care nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligația fiind imposibil de executat, Ministerul Justiției, în calitate de ordonator de credite fiind singurul care ar putea să dispună suplimentarea bugetului de cheltuieli de personal cu sumele necesare plății drepturilor salariale începând cu data de 9 aprilie 2015.

3.2.3.2 În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod eronat, prima instanță a dispus calcularea indemnizației reclamanților în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON, fiind expuse aceleași argumente invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției cu privire la acest aspect, reținute de Înalta Curte la pct. 3.1.1.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la recursuri.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2020 s-a admis declarația de abținere de la soluționarea recursului formulată de domnul judecător M., compunerea completului fiind întregită conform planificării de permanență.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții, judecători în cadrul Tribunalului Călărași, au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Călărași, revocarea în parte a Ordinului nr. 1480/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiției, cu privire la aceștia și emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilită corect indemnizația de încadrare brută lunară pentru fiecare reclamant, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu 9.04.2015 (și cu datele precizate pentru o parte dintre aceștia) și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 și în continuare.

1.1 Înalta Curte constată că o primă critică adusă de recurentul-pârât Ministerul Justiției este în sensul că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, atât în ceea ce privește data de la care s-a dispus acordarea valorii de referință sectoriale, cât și cuantumul acesteia, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate.

Instanța constată că nu poate fi reținută susținerea recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului a ignorat data de la care se aplică dispozițiile hotârării pronunțate de instanța de contencios constituțional, cu privire la acordarea valorii de referință sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat recurentul-pârât.

Așa fiind, va fi înlăturată critica recurentului că egalizarea indemnizațiilor se putea face numai după pronunțarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentului-pârât privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupațională "Justiție".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiției în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referință sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% și 11% obținute de unii judecători prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referință sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel și de Ordinul ministrului justiției nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referință sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaște inclusiv prin motivele de recurs, iar ordinele emise ulterior s-au raportat la o valoare de referință de 405 RON, începând cu 1 octombrie 2016.

Deși valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, astfel cum rezultă și din adresa nr. x/21.12.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție".

În acest context, urmează să fie înlăturată și critica recurentului-pârât în sensul că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel încât nu se putea aplica un alt coeficient pentru o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 2016.

1.2 Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurentului-pârât Ministerul Justiției în sensul că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material în ceea ce privește obligația sa de plată efectivă a diferențelor de drepturi salariale și a actualizării acestora.

Astfel, constată instanța că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut, în motivarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Tribunalul Călărași, că această instanță are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că reclamanții au calitatea de judecători în cadrul tribunalului, care este ordonator terțiar de credite și are obligația calculării și plății salariilor acestora, și, pe care de consecință, acest pârât a fost obligat la plata efectivă către fiecare reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, pentru reclamanții B., K. și G., de la 01.08.2016, pentru reclamantul A. de la 01.06.2016, pentru reclamanta D. de la data de 01.10.2016, iar pentru ceilalți reclamanți începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu indicele de inflație în ziua plății efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată până la data plății efective.

Înalta Curte reține că prima instanță nu a obligat pârâtul Ministerul Justiției să achite diferențele și drepturile salariale solicitate de reclamanți, ci să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizațiile de încadrare recalculate și să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Așadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, Tribunalul Călărași, dar recurentului-pârât Ministerul Justiției îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimații-reclamanți, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești, aspecte pe care însuși recurentul-pârât le susține prin cererea de recurs, acestea fiind, de altfel, reluate astfel cum au fost invocate prin întâmpinare în fața instanței de fond, astfel că această critică apare ca nefondată.

Totodată, Înalta Curte reține că problema lipsei identității dintre persoana chemată în judecată și cea căreia îi incumbă obligația legală a plății drepturilor salariale nu a fost invocată prin întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Justiției, în fața instanței de fond, ci direct în recurs, ca motiv de nelegalitate a hotărârii de fond, astfel încât nu se poate susține că prima instanță nu ar fi avut în vedere apărările formulate de acest pârât.

2.1 Având în vedere că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (singular sau alături de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod), ca temei pentru criticile aduse atât soluțiilor date de instanța de fond excepțiilor, cât și fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că este necesară, în prealabil, examinarea acestui motiv, prin prisma motivării hotărârii recurate, urmând să rețină că acesta nu este incident în cauză.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că excepțiile invocate de pârâtul Tribunalul București sunt neîntemeiate, iar acțiunea reclamanților este întemeiată.

Astfel, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

2.2 Înalta Curte constată că este nefondată critica adusă de recurentul-pârât soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Călărași, întrucât, în opinia acestuia, motivele reținute de instanță sunt străine de obiectul pricinii.

Așa cum însuși recurentul-pârât susține în argumentarea acestei critici, în motivarea soluției de respingere a excepției în discuție, judecătorul fondului se referă la calitatea de ordonator terțiar de credite a Tribunalului Călărași, care are doar atribuția de a plăti reclamanților drepturile salariale la care sunt îndreptățiți, având în vedere că reclamanții au calitatea de judecători în cadrul acestei instanțe, aceasta fiind și obligația stabilită în sarcina sa prin sentința pronunțată, ca obligație subsecventă și condiționată de îndeplinirea de către pârâtul Ministerul Justiției a obligației de a emite noi ordine de salarizare și de a aloca fondurile necesare plăților în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum am arătat și anterior, cu ocazia examinării recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției, la pct. 1.2.

Așa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentul-pârât.

2.3 Având în vedere că în susținerea criticii privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul-pârât a invocat și aspecte privind inadmisibilitatea acțiunii, față de necontestarea actului administrativ (Ordinul Ministrului justiției) în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, care atrage decăderea din dreptul de a contesta cuantumul brut al salariului de bază al magistraților stabilit prin ordin și pus în executare în luna imediat următoare emiterii, iar, în argumentarea criticii privind respingerea de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii formulată împotriva Tribunalului Călărași, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să răspundă acestor critici prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, ori art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu au corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de învestire a instanței de judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmărește înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alți judecători, aflați în situații identice, dar și cu alte categorii de personal din sistemul justiției, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea, recurentul, însuși, susținând că reclamanții tind prin prezenta acțiune la o modificare a ordinelor emise de Ministrul Justiției începând cu anul 2015, privind reîncadrarea pe funcții a magistraților după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Prin urmare, chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referință și data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispozițiile legale menționate.

Așa fiind, reclamanții nu au obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 și nici nu sunt ținuți de dispozițiile art. 7 alin. (4) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată, ori ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constatând că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanți a procedurii prealabile introducerii acțiunii, astfel cum a fost invocată de către recurentul-pârât, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

2.4 Pe fond, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute criticile aduse de recurentul-pârât Tribunalul Călărași întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

2.4.1 Critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, pe lângă argumentele prezentate la pct. 2.1 privind motivarea hotărârii recurate, Înalta Curte reținând, în concret, că instanța de fond a motivat soluția de obligare a pârâtului Tribunalul Călărași la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale reținute și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, calculată până la data plății efective, atât când a reținut că Tribunalul Călărași are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că reclamanții au calitatea de judecători în cadrul acestei instanțe, care este ordonator terțiar de credite și are obligația calculării și plății salariilor acestora, cât și atunci când a constatat că sunt îndeplinite condițiile privind repararea pagubei cauzate reclamanților, pârâtul fiind obligat în limitele competențelor prevăzute de lege.

Astfel, așa cum s-a reținut anterior, curtea de apel a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizațiile de încadrare recalculate și, cu privire la cererea de despăgubire, implicit să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin acestuia, în calitate de ordonator principal de credite, Tribunalului Călărași revenindu-i obligația subsecventă de plată efectivă a drepturilor salariale menționate, în calitate de ordonator terțiar de credite.

2.4.2 Având în vedere că, în motivarea criticii întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Tribunalul Călărași invocă aceleași aspecte invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției, cu privire la cuantumul valorii sectoriale de referință de 405 RON și data de la care aceasta se aplică, contestând data de 9 aprilie 2015, Înalta Curte urmează să o înlăture pentru aceleași argumente cu care a răspuns criticii din recursul Ministerului Justiției, prezentate la pct. 1.1 din prezentele considerente.

În concluzie, față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 4053 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.