ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 273/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.04.2016, reclamanții A., B., C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizațiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 71/2015, în funcție de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călărași judecătorului care are aceeași vechime în funcție, în muncă, clasa și gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferența între indemnizația brută lunară acordată lor și cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. A fost anulat în parte Ordinul MJ nr. 4126/C/11.12.2015 emis de pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, respectiv în partea ce îi privește pe reclamanți. A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu aplicarea art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, nivelul maxim de salarizare ce va fi avut în vedere de pârât, în interpretarea și aplicarea aceleiași norme, fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 și în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016. A fost respinsă în rest acțiunea principală.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției și reclamanții au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. S-a apreciat de către recurentul-pârât că reclamanții au beneficiat de indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de legislația privind salarizarea magistraților, drepturile salariale ale acestora fiind calculate și acordate în mod corect, în conformitate cu dispozițiile legale speciale în materie care s-au succedat în timp. în sens contrar celor reținute de prima instanță, s-a susținut că începând cu data de 01 ianuarie 2010 modalitatea de calcul a salariilor personalului în cauză s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1, rezultând că la stabilirea salariilor acestei categorii profesionale nu sunt avute în vedere majorările de 5%, 2% și respectiv 11% acordate conform O.G nr. 10/2007 prin hotărâri judecătorești. S-a arătat că potrivit art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 330/2009 sunt neîntemeiate pretențiile reclamanților privind stabilirea indemnizațiilor de încadrare cu luarea în calcul a majorărilor de 2%, 5% și 11%, deoarece modalitatea de calcul a salariilor începând cu data de 12.11.2009, se realizează potrivit Anexei VI din Legea nr. 330/2009. Totodată s-a arătat că pentru perioada 1.08.2016 -1.10.2016 indemnizația de încadrare se calculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,82 RON care include toate majorările acordate, inclusiv cele de 2, 5 și 11 %. Astfel încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiției de a emite ordine prin care să le fie recalculată indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON de la data de 1.12.2015, chiar dacă aceștia dețineau hotărâri judecătorești prin care li s-au acordat majorările salariale de 18%, deoarece la data de 1.12.2015 nu existau indemnizații de încadrare majorate care erau efectiv in plată. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.2 Recurenții-reclamanți A., B. și C. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea pe fond a cauzei, doar în ceea ce privește cererea accesorie, cu consecința admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale restante, urmând ca, prin noul ordin de salarizare individuală ce va fi emis conform hotărârii instanței, să le fie stabilite și drepturile salariale cuvenite începând cu data de 09.05.2015 și până la 01.12.2015, în baza cărora se vor determina diferențele de drepturi salariale pentru această perioadă, precum și la plata diferențelor de drepturi salariale calculate pentru fiecare dintre reclamanți pe perioada 09.04.2015 - 01.12.2015, actualizate cu rata inflației, la care se adaugă și dobânda legală pe aceeași perioadă, prin asigurarea de către pârât a fondurilor bănești necesare plății efective. Au considerat recurenții - reclamanți ca nelegală hotărârea primei instanțe, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ. Astfel, s-a considerat că prima instanță nu a motivat în drept soluția de respingere a cererii privind recunoașterea dreptului la plata diferențelor, susținând că anterior plății diferențelor de drepturi salariale, instanța trebuia să constate existența dreptului la plata unor indemnizații brute lunare pentru perioada 9.04.2015-01.12.2015 potrivit art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON. S-a mai arătat că judecătorul nu are raporturi de muncă în baza unui contract de muncă, ci desfășoară activitate profesională în baza decretului de numire în funcție emis de Președintele României, astfel că Ministerul Justiției nu are calitate de angajator al judecătorului, ci este ordonatorul principal de credite și aprobă bugetele instanțelor. Ministerul emite actul administrativ de salarizare care este adus la îndeplinire de ordonatorii secundari și terțiari ce credite. Au susținut că Tribunalul Călărași și Curtea de Apel București au calitatea de ordonatori terțiari și secundari de credite, calitate care nu se confundă cu cea de angajator, cum greșit reține instanța in considerentele hotărârii. În fine, s-a apreciat că anterior plății diferențelor de drepturi salariale, instanța trebuia să constate existența dreptului reclamanților la plata unor indemnizații brute lunare pentru perioada 09.04.2015-01.12.2015, potrivit art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON, iar, în baza drepturilor stabilite de pârât prin ordinele individuale de salarizare urmează să fie determinate diferențele de drepturi salariale, calculele urmând să fie făcute de ordonatorul terțiar de credite. În concluzie, s-a considerat că hotărârea de respingere nu este motivată, fiind incident motivul de casare prevăzut de eart. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului Prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului la data de 5 noiembrie 2019, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, prin care s-a stabilit că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sesizare privind completarea deciziei nr. 5312 din data de 5 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal constată, in raport de situația expusă, că din eroare intanța a omis a se pronunța asupra recursului formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fiind indeplinite condițiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ. Prin cererea de chemare in judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizațiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 71/2015, în funcție de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călărași judecătorului care are aceeași vechime în funcție, în muncă, clasa și gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferența între indemnizația brută lunară acordată lor și cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă. Printr-un motivele de recurs circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea sentinței atacate, apreciind recurenții că instanța trebuia să constate existența dreptului la plata unor indemnizații lunare pentru perioada 9.04.2015-01.12.2015, calculate la o valoare sectorială de 405 RON. Sub acest aspect, reține Înalta Curte că prima instanță a dispus, in conformitate cu obiectul cererii de chemare in judecată obligarea pârâtului să emită ordine de încadrare salarială, cu aplicarea art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, la nivelul maxim de salarizare prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 și în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016. In ceea ce privește cererea accesorie, privind plata diferențelor de drepturi salariale calculate pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 9.04.2015 (perioada 9.04.2015 -01.12.2015 precizată prin motivele de recurs), in mod corect prima instanță a constatat că Ministerul Justiție nu are calitatea de debitor al acestei obligații. Astfel, atribuția ministrului justiției este a stabili indemnizația de încadrare concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a asigura fondurile necesare, în confomitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și nu a de a efectua plata in concret a diferențelor salariale. Inalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia pronunțată in recurs in interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, că magistrații constituie o categorie specială de personal care iși desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis. Părți in raportul de muncă sunt, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Inalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea. Raportul obligațional privind plata drepturilor salariale ale reclamanților este stabilit intre aceștia și instanța la care își desfășoară activitatea, in timp ce Ministerul Justiție este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Raportul juridic este născut între reclamanții judecători în cadrul tribunalului, pe de o parte, și Ministerul Justiției (emitentul ordinelor de salarizare) și tribunalul, în calitate de ordonator de credite și eventual debitor al plății drepturilor salariale, potrivit art. 36 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. In acest sens sunt relevante și considerentele Hotărârii nr. 13/2016 pronunțată în Recurs în interesul legii, prin care s-a apreciat că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale. Având în vedere calitatea de ordonator de credite a tribunalului, reclamanții nu pot justifica chemarea în judecată a ministerului în calitate de ordonator principal, nici ca o garanție a executării obligației de plată. Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al motivului de recurs ce vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale rezultate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs In temeiul art. 444 din C. proc. civ., Înalta Curte va admitere cererea de completare a hotărârii; Nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.