ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5312/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.04.2016, reclamanții A., B., C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizațiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 71/2015, în funcție de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călărași judecătorului care are aceeași vechime în funcție, în muncă, clasa și gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferența între indemnizația brută lunară acordată lor și cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

A fost anulat în parte Ordinul MJ nr. 4126/C/11.12.2015 emis de pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, respectiv în partea ce îi privește pe reclamanți.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu aplicarea art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, nivelul maxim de salarizare ce va fi avut în vedere de pârât, în interpretarea și aplicarea aceleiași norme, fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 și în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016.

A fost respinsă în rest acțiunea principală.

Împotriva sentinței civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției și reclamanții au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a apreciat de către recurentul-pârât că reclamanții au beneficiat de indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de legislația privind salarizarea magistraților, drepturile salariale ale acestora fiind calculate și acordate în mod corect, în conformitate cu dispozițiile legale speciale în materie care s-au succedat în timp.

în sens contrar celor reținute de prima instanță, s-a susținut că începând cu data de 01 ianuarie 2010 modalitatea de calcul a salariilor personalului în cauză s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1, rezultând că la stabilirea salariilor acestei categorii profesionale nu sunt avute în vedere majorările de 5%, 2% și respectiv 11% acordate conform O.G nr. 10/2007 prin hotărâri judecătorești.

S-a arătat că potrivit art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 330/2009 sunt neîntemeiate pretențiile reclamanților privind stabilirea indemnizațiilor de încadrare cu luarea în calcul a majorărilor de 2%, 5% și 11%, deoarece modalitatea de calcul a salariilor începând cu data de 12.11.2009, se realizează potrivit Anexei VI din Legea nr. 330/2009.

Totodată s-a arătat că pentru perioada 1.08.2016 -1.10.2016 indemnizația de încadrare se calculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,82 RON care include toate majorările acordate, inclusiv cele de 2, 5 și 11 %.

Astfel încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiției de a emite ordine prin care să le fie recalculată indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON de la data de 1.12.2015, chiar dacă aceștia dețineau hotărâri judecătorești prin care li s-au acordat majorările salariale de 18%, deoarece la data de 1.12.2015 nu existau indemnizații de încadrare majorate care erau efectiv in plată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurenții-reclamanți A., B. și C. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea pe fond a cauzei, doar în ceea ce privește cererea accesorie, cu consecința admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale restante, urmând ca, prin noul ordin de salarizare individuală ce va fi emis conform hotărârii instanței, să le fie stabilite și drepturile salariale cuvenite începând cu data de 09.05.2015 și până la 01.12.2015, în baza cărora se vor determina diferențele de drepturi salariale pentru această perioadă, precum și la plata diferențelor de drepturi salariale calculate pentru fiecare dintre reclamanți pe perioada 09.04.2015 - 01.12.2015, actualizate cu rata inflației, la care se adaugă și dobânda legală pe aceeași perioadă, prin asigurarea de către pârât a fondurilor bănești necesare plății efective.

Au considerat recurenții - reclamanți ca nelegală hotărârea primei instanțe, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat că prima instanță nu a motivat în drept soluția de respingere a cererii privind recunoașterea dreptului la plata diferențelor, susținând că anterior plății diferențelor de drepturi salariale, instanța trebuia să constate existența dreptului la plata unor indemnizații brute lunare pentru perioada 9.04.2015-01.12.2015 potrivit art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON.

S-a mai arătat că judecătorul nu are raporturi de muncă în baza unui contract de muncă, ci desfășoară activitate profesională în baza decretului de numire în funcție emis de Președintele României, astfel că Ministerul Justiției nu are calitate de angajator al judecătorului, ci este ordonatorul principal de credite și aprobă bugetele instanțelor. Ministerul emite actul administrativ de salarizare care este adus la îndeplinire de ordonatorii secundari și terțiari ce credite.

Au susținut că Tribunalul Călărași și Curtea de Apel București au calitatea de ordonatori terțiari și secundari de credite, calitate care nu se confundă cu cea de angajator, cum greșit reține instanța in considerentele hotărârii.

În fine, s-a apreciat că anterior plății diferențelor de drepturi salariale, instanța trebuia să constate existența dreptului reclamanților la plata unor indemnizații brute lunare pentru perioada 09.04.2015-01.12.2015, potrivit art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON, iar, în baza drepturilor stabilite de pârât prin ordinele individuale de salarizare urmează să fie determinate diferențele de drepturi salariale, calculele urmând să fie făcute de ordonatorul terțiar de credite.

În concluzie, s-a considerat că hotărârea de respingere nu este motivată, fiind incident motivul de casare prevăzut de eart. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului la data de 5 noiembrie 2019, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, prin care s-a stabilit că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare in judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea parțială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizațiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 71/2015, în funcție de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călărași judecătorului care are aceeași vechime în funcție, în muncă, clasa și gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferența între indemnizația brută lunară acordată lor și cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Prima instanță a dispus obligarea pârâtului să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială, cu aplicarea art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, la nivelul maxim de salarizare prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 și în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016.

Cu privire la critica bazată pe dispozițiile Legii nr. 330/2009 referitor la stabilirea salariilor cu privire la majorările de 2, 5 și 11 %, se constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 in condițiile in care obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă obligarea pârâtului de a da eficientă raționamentului instanței constituționale.

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 31 alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Amintește Înalta Curte că potrivit Legii nr. 71/2015 « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Înalta Curte reține că este nefondată critica pârâtului in sensul că valoarea de referință sectorială de 405 se aplică numai după data de 01.10.2016, data la care a fost acordată de Inalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 noiembrie 2019.