Decizia nr. 4812/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.03.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției obligarea pârâtului, sub sancțiunea plații unei penalități aplicabile acestuia de 20% pe zi de întârziere din salariul minim brut pe economie valabil la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, conform art. 18 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2001, ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, conform art. 18 alin. (6), coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2001, să emită în ceea ce îl privește un nou ordin de salarizare în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1, art. 5 alin. (1) și alin. (1) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015; obligarea pârâtului Ministerul Justiției, în același termen și sub aceleași sancțiuni menționate la punctul 1, la calcularea și acordarea retroactivă a diferențelor salariate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv 9 aprilie 2015 - la zi.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 76 din data de 17.01.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI. A respins primul capăt de cerere, ca rămas fără obiect. A obligat pârâtul la calcularea și acordarea diferențelor salariale cuvenite reclamantului și a dobânzii legale aferente, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015) și până la data de 01.08.2016.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 76 din data de 17.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în mod greșit, prin dispozitivul sentinței recurate, Curtea de Apel București a obligat Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, pentru perioada 09.04.2015 - 01.08.2016, deși această obligație revine în mod legal instanței unde funcționează intimatul-reclamant, în speță Tribunalul București, instanță cu personalitate juridică. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului și, pe cale de consecință, a oricăror accesorii ale acestuia, dobânzi și actualizări, se desfășoară între intimat și instanța unde acesta funcționează, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar. Precizează că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimatului, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar atribuția Ministerului Justiției este de a vira banii, în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul Vil subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, iar nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale. Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatului sunt stabilite cu instanța unde funcționează, astfel că drepturile salariale sunt calculate și plătite direct de către Tribunalul București, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat. Astfel, văzând și dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiției asigură fondurile necesare și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, dispozitivul deciziei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plății drepturilor salariale, dat fiind faptul că această obligație excedează atribuțiilor acestuia.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 16 octombrie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". Înalta Curte constată că, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat: I) obligarea pârâtului Ministerul Justiției să-i emită un nou ordin de salarizare în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1, art. 5 alin. (1) și alin. (1) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015; II) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la calcularea și acordarea retroactivă a diferențelor salariate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv 9 aprilie 2015 - la zi. Prima instanță a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere, (referitor la obligația de a emite un nou ordin de încadrare salarială) și l-a obligat pe pârât la calcularea și acordarea diferențelor salariale cuvenite reclamantului și a dobânzii legale aferente, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015) și până la data de 01.08.2016. Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Justiției a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la plata drepturilor salariale pentru perioada 09.04.2015 - 01.08.2016, obligație stabilită în sarcina sa, deși această obligație revine în mod legal instanței unde funcționează intimatul-reclamant. De fapt, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât tinde a dovedi lipsa calității procesuale pasive în raport de capătul II al cererii de chemare în judecată. Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Calitatea procesuală este una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile. Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). Particularizând, în situația în care pretenția formulată prin acțiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, constă în acordarea unor drepturi de natură salarială, ținând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calității procesuale nu prezintă dificultăți, părțile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial. Sub acest aspect, se constată că raporturile de muncă ale intimatului-reclamant sunt stabilite cu instanța unde funcționează - Tribunalul București, instanță care procedează la calcularea și plata drepturilor salariale, precum și virarea contribuțiilor sociale către stat. Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimatului, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, atribuția Ministerului Justiției este de a vira banii nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale. În cazul de față, primul capăt de cerere a fost formulat, în mod corect, în contradictoriu cu recurentului-pârât Ministerul Justiției deoarece obligația de emitere a ordinului de salarizare incumbă acestuia, însă pentru soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere "calcularea și acordarea retroactivă a diferențelor salariale", ar fi trebuit să cheme în judecată instituția/autoritatea publică angajatoare deoarece, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale. Având în vedere că, în privința acestei cereri, calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât nu poate fi justificată, Înalta Curte constată că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond nu este corectă, criticile formulate de recurentul-pârât fiind fondate.

Soluția instanței de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, în ceea ce privește capătul II de cerere, va respinge cererea privind obligarea pârâtului la calcularea și achitarea diferențelor salariale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și va menține restul dispozițiilor.