ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3882/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.03.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Botoșani,

- obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) care să cuprindă indemnizația de încadrare și sporurile în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței, ca urmare a constatării refuzului nejustificat de a emite respectivul act administrativ,

- obligarea pârâților la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție anterior datei de 31.12.2009 în raport cu modalitatea stabilită după data de 01.10.2010, actualizate de la data scadenței la data plății efective cât și dobânda legală de la data scadenței la data plății efective.

Prin sentința nr. 1107 din 29 martie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordinul de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare, actualizată conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 84/2014, începând cu 09.04.2015, a obligat pârâții să plătească reclamantei diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, actualizată de la data scadenței, cât și dobânda legală aferentă acestei diferențe, calculată de la data scadenței și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței atacate în sensul înlăturării obligării sale de la plata diferențelor salariale acordate reclamantului.

A apreciat că în mod greșit s-a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamantei sunt stabilite cu instanța angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate și plătite direct de instanță, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parțială a acesteia, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

4.1. Recurentul-pârât Ministerul Justiției nu a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește obligația principală, de emitere a ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

Recursul vizează doar obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 09.04.2015.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamant, a obligat pârâțiii să achite diferențele salariale rezultate.

Însă, această dispoziție va fi înlăturată în ceea ce privește pe pârâtul Ministerul Justiției, pentru că se justifică numai prin prisma calității recurentului de ordonator principal de credite.

4.2. Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.".

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, reținându-se și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite", se poate concluziona că, în privința cererii intimatei-reclamante, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

4.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și va casa, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge cererea formulată în contradictoriu cu acesta privind plata diferențelor salariale, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1107 din 29 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.