ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6818/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 august 2017, sub nr. x/2017, A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat:

1) anularea ordinului nr. 1487/C emis de parat la data de 24.05.2017, în partea ce privește respingerea cererii de recunoaștere a drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 5 alin. (1) și (1)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, respectiv a dreptului la un cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile și gradațiile magistraților care își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

2) obligarea pârâtului la emiterea în termen de 5 zile a unui nou act administrativ legal, respectiv a unui nou ordin de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 09.04.2015, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

și art. 5 alin. (1) și (1)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9.04.2015 și până la încetarea raportului de serviciu, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței;

3) obligarea pârâtului la plata diferenței între remunerația plătită începând cu 09.04.2015 și cea la care era îndreptățită, potrivit legii, ținând cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție avute la data promovării, incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție, a fost îndeplinită ulterior acestei date;

4) obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 22 din 9 ianuarie 2018, Curtea de Apel București:

- a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

- a anulat în parte Ordinul nr. 1487/C/24.05.2017, în ce privește respingerea cererii reclamantei de recunoaștere a drepturilor ce fac obiectul acțiunii;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, un ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015 până la 01.10.2016;

- a obligat pârâtul la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective;

- a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a susținut, contrar celor reținute de prima instanță, că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, la data de 21.12.2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, prin care s-a dispus că, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Prin urmare, prin OMJ nr. 4680/C/2016 s-a realizat o unificare a indemnizațiilor, prin eliminarea diferențelor salariale și recalcularea la nivel maxim, în funcție de actul normativ în vigoare.

A arătat recurentul-pârât că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 nu prevedeau sintagma "nivel maxim în plată", această sintagmă fiind introdusă prin dispozițiile O.U.G. nr. 43/2016, astfel încât, numai de la data de 01.08.2016 se poate pune problema raportării indemnizațiilor din sistem la "nivelul maxim în plată". Totodată, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, prin Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, ca valoarea de referință sectorială de 405 RON, să fie aplicată de la data de 01.10.2016. Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%.

A susținut recurentul-pârât că, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2016, soluția instanței de fond privind acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanților de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva.

O a doua critică formulată de pârât privește soluția instanței de fond prin care a fost obligat la plata diferențelor salariale cuvenite reclamantei. A susținut recurentul-pârât că, potrivit Legii nr. 500/2002 și art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, obligația sa constă doar în asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, iar obligația de plată efectivă revine instituției angajatoare, respectiv Tribunalului.

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Analizând criticile formulate prin recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, printr-o primă critică de nelegalitate, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, au fost îndeplinite obligațiile legale ce-i revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamantei. Această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea în favoarea reclamantei a unui ordin de salarizare cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9.04.2015, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Or, emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, care reprezintă un ordin colectiv (generic), nu echivalează cu emiterea ordinului individual, aferent reclamantei, iar la dosarul cauzei nu s-a depus vreun înscris din care să rezulte că ordinul individual a fost emis anterior pronunțării sentinței recurate.

Chiar dacă ordinul colectiv (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcție de anumite valori de referință sectoriale, precum și prin includerea majorărilor de 2%, 5% și 11%) a fost emis ulterior promovării cererii de chemare în judecată și anterior pronunțării sentinței recurate, cu respectarea dispozițiile legale incidente, astfel cum susține pârâtul, relevanță în soluționarea cauzei prezintă actele cu caracter individual, prin care sunt tranșate pretențiile de natură salarială ale reclamantei care fac obiectul cererii de chemare în judecată. De altfel, recurentul-pârât nu a criticat obligația concretă pusă în sarcina sa de către instanța de fond, respectiv aceea de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamantă, motivele de recurs rezumându-se la reafirmarea legalității Ordinului nr. 4680/C/2016 și la concluzia îndeplinirii obligațiilor de natură salarială.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, prin Ordinul nr. 4680/C/21.12.2016, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății, care vizează, concret și punctual, pretențiile de natură salarială ale reclamantei, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actului administrativ individual.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ține de temporalitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Se observă că pârâtul însuși a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile constituționale.

De altfel, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 produce efecte în toate cauzele pendinte la data publicării ei în Monitorul Oficial.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamantei, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Brașov, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamantă, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamantă a drepturilor salariale solicitate, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 22 din 9 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.