ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6823/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, la data de 28 august 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat:

- anularea parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 1475/C/24.05.2017, anexa 9, dispozițiile privind stabilirea drepturilor salariale în favoarea reclamantei și, drept consecință, emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul recalculării indemnizației de încadrare și a sporurilor, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinite în cadrul instanței, astfel:

- stabilirea indemnizației de încadrare în funcție de valoarea de referință sectorială în cuantum de 405 RON și recalcularea venitului lunar total în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită începând cu data de 9 aprilie 2015 și până la data de 30 noiembrie 2015;

- stabilirea indemnizației de încadrare în funcție de valoarea de referință sectorială în cuantum de 445 RON și recalcularea venitului lunar total în funcție de indemnizația de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la data de 30 septembrie 2016;

- acordarea diferențelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON pe perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății;

- acordarea diferențelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referință sectorială de 445 RON pentru intervalul 1 decembrie 2015-30 septembrie 2016, actualizate cu indicele de inflație la data plății;

- acordarea dobânzii legale aferentă diferențelor datorate, calculată de la data scadenței la data plății efective.

În subsidiar, reclamanta a solicitat stabilirea indemnizației de încadrare și acordarea drepturilor salariale cuvenite subsemnatei anterior arătate (inclusiv actualizarea și dobânda legală), în funcție de o valoare de referință sectorială de 347,112 RON pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015 și de 381,823 RON pentru perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016.

Prin sentința civilă nr. 357 din 2 februarie 2018, Curtea de Apel București:

- a respins excepția prescripției, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiate;

- a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

- a anulat parțial Ordinul nr. 1475/C/2017, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

- a obligat pârâtul să emită pentru reclamantă ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată ulterior cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a obligat pârâtul la acordarea diferențelor salariale rezultate din emiterea ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a respins eronat excepția inadmisibilității, în condițiile în care reclamanta nu a urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7 cap. VIII din Anexa la Legea nr. 284/2010.

De asemenea, recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției prescripției, apreciind că aceasta este greșită. În opinia sa, instanța de fond trebuia să o admită, în raport de temeiul de drept invocat, respectiv art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, arătând, totodată, că nimic nu a împiedicat pe reclamantă să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referință sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Recurentul-pârât a criticat și soluția instanței de fond sub aspectul greșitei rețineri a faptului că reclamanta era îndreptățită la calcularea indemnizației în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

A susținut pârâtul că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau față de reclamantă, emițând în acest sens Ordinul ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016, în raport de art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Totodată, atât timp cât dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referință sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiției. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizațiilor, valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Recurentul-pârât a criticat și obligarea sa, prin dispozitivul sentinței recurate, la plata diferențelor salariale către reclamantă, susținând că, potrivit Legii nr. 500/2002 și H.G. nr. 652/2009, această obligație revine angajatorului reclamantei, Tribunalul Bistrița-Năsăud, iar nu Ministerului Justiției.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de recurs la data de 10.12.2020, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, în raport de OMJ nr. 93/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018.

Ulterior emiterii OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor și asistenților judiciari o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin a fost emis OMJ nr. 92/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantei pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială și-a îndeplinit obligațiile impuse prin sentința civilă recurată în cauză, astfel încât acțiunea a rămas fără obiect.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

a) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective și individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantei la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantei de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 și ordinul individual nr. 92/C/2019 (în anexele căruia este menționat reclamanta) au fost emise de Ministerul Justiției ulterior pronunțării sentinței recurate și după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantei și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantei i-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acțiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 92/C/2019, plata diferențelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăților efectuate în temeiul acestui ultim ordin. Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar reține că pârâtul și-a îndeplinit obligația de emitere a ordinului de salarizare în condițiile dispuse de instanța de fond, acesta a făcut dovada îndeplinirii parțiale a obligațiilor din sentință, astfel încât, nici din această perspectivă nu se poate susține că acțiunea este lipsită de obiect.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

b) În ceea ce privește motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii în termen a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 284/2010, Înalta Curte îl constată nefondat.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanta nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmărește înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alți judecători, aflați în situații identice, dar și cu alte categorii de personal din sistemul justiției, inegalitate determinată de necorelarea aplicării dispozițiilor legale privind salarizarea. Chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

În acest sens, va fi avută în vedere Decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.(...)"

Așadar, reclamanta nu aveau obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) - Anexa VI din Legea nr. 284/2010 în legătură cu ordinul de salarizare emis începând cu 9.04.2015, așa încât Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

c) Cât privește motivul de recurs referitor la excepția prescripției, invocată de partea recurentă și întemeiată generic pe art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este nefondat, nerezultând din motivarea acesteia argumentele pentru care acțiunea ar fi afectată de prescripție, din moment ce procedura administrativă prealabilă nu este supusă în cauza de față dispoziției legale referite de recurentul-pârât, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea - cadru nr. 284/2010, iar reclamanta nu avea obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile, astfel cum s-a motivat la pct. II a) din prezenta decizie. Și, totuși, reclamanta a formulat contestație, căreia i s-a răspuns de Ministerul Justiției prin adresa nr. x/21.07.2017 fără a se opune în vreun fel prescripția extinctivă.

Ca atare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la exceptia prescripției.

d) În ceea ce privește critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligațiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizației brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susținerile reclamantei cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referință sectorială eronată pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraților, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016, fără mențiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menționată în sentința recurată (405 RON).

Așadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoașteri a erorilor de calcul din ordinele anterioare, respectiv a folosirii unei valori de referință sectorială inferioare, în dezacord cu prevederile legale și cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a condus la existența unor diferențe salariale între reclamante și alți magistrați din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantei în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizații calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referință sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanța de fond a reținut, în raport de hotărâri judecătorești pronunțate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanta din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Este necesar a se menționa că, la data pronunțării sentinței de fond, prima instanță a avut în vedere nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizațiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantei, ar trebui să se raporteze la aceste valori, ceea ce a și determinat recurentul-pârât Ministrul Justiției să procedeze la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care soluția instanței de fond este legală sub acest aspect.

d) În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Brașov, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamantă, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamantă a diferențelor salariale, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 357 din 2 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2020.