ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1995/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 19.04.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat instanței de contencios administrativ:

- să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea formulată privind emiterea, începând cu data de 09.04.2015 a unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculata indemnizația de încadrare, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional, a funcției îndeplinite în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de stabilire a indemnizației lunare cuvenite pentru munca prestată în funcția de judecător cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015 și cu aplicarea retroactiva raportat la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), precum și la acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea de procente unora dintre magistrați și aplicarea claselor de salarizare altor magistrați care au trecut într-o noua tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtului la plată cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un ordin de încadrare salarială pentru reclamantă, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind plata diferențelor salariale, ca neîntemeiat.

În motivarea recursului, a arătat că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimatului, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar atribuția Ministerului Justiției este de a vira banii, iar nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale.

Având în vedere și dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiției asigură fondurile necesare și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, dispozitivul deciziei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plății drepturilor salariale, dat fiind faptul că această obligație excedează atribuțiilor acestuia.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte constată că, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat:

- să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea formulată privind emiterea, începând cu data de 09.04.2015 a unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculata indemnizația de încadrare, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional, a funcției îndeplinite în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de stabilire a indemnizației lunare cuvenite pentru munca prestată în funcția de judecător cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015 și cu aplicarea retroactiva raportat la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), precum și la acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea de procente unora dintre magistrați și aplicarea claselor de salarizare altor magistrați care au trecut într-o noua tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Prima instanță a admis acțiunea, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emisă un ordin de încadrare salarială pentru reclamantă conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate, începând cu 09.04.2015.

Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Justiției a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la plata drepturilor salariale începând cu 09.04.2015, obligație stabilită în sarcina sa, deși această obligație revine în mod legal instanței unde funcționează intimata-reclamantă.

De fapt, prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât tinde a dovedi lipsa calității procesuale pasive în raport de capătul II al cererii de chemare în judecată.

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Calitatea procesuală este una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile. Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Particularizând, în situația în care pretenția formulată prin acțiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, constă în acordarea unor drepturi de natură salarială, ținând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calității procesuale nu prezintă dificultăți, părțile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial.

Sub acest aspect, se constată că raporturile de muncă ale intimatului-reclamant sunt stabilite cu instanța unde funcționează - Tribunalul Dâmbovița, instanță care procedează la calcularea și plata drepturilor salariale, precum și virarea contribuțiilor sociale către stat.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimatului, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, atribuția Ministerului Justiției este de a vira banii, iar nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale.

În cazul de față, primul capăt de cerere a fost formulat, în mod corect, în contradictoriu cu recurentului-pârât Ministerul Justiției deoarece obligația de emitere a ordinului de salarizare incumbă acestuia, însă pentru soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere "calcularea și acordarea retroactivă a diferențelor salariale", ar fi trebuit să cheme în judecată instituția/autoritatea publică angajatoare deoarece, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale.

Având în vedere că, în privința acestei cereri, calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât nu poate fi justificată, Înalta Curte constată că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond nu este corectă, criticile formulate de recurentul-pârât fiind fondate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 538 din 21 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând, respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2020.