ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3706/2019

Ședința publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantii A., B., C., D., E. și F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

- obligarea acestuia să emită pentru fiecare dintre reclamanți în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariate rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Prin sentința civilă nr. 255 din data de 01 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită pentru reclamanți noi ordine de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să achite diferențele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Împotriva sentinței civile nr. 255din data de 01 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că în mod greșit, prin dispozitivul sentinței recurate, Curtea de Apel București a obligat pârâtul la plata diferențelor salariale, întrucât atribuția Ministrului Justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii, în conformitate cu dispozițiile art. 6 pct. VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009 și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Recurentul a susținut că dispozitivul sentinței recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plății drepturilor salariale intimaților - reclamanți, dat fiind faptul că această obligație excedează Ministerului Justiției.

Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații instanțelor de juudecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului justiției.

Așadar, singura instituție care putea fi angajată la plata diferențelor salariale este instanța angajatopare, respectiv Tribunalul Brașov.

La data de 26 iunie 2019, Ministerul Justiției a depus la dosar note scrise prin care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect, pe motiv că, la data de 24.05.2017, a fost emis OMJ nr. 1473/C/2017, în aplicarea dispozițiilor OMJ nr. 4680/2016, modificat prin OMJ nr. 219/2017, prin care au fost stabilite indemnizațiile intimaților - reclamanți, în conformitate cu Legea nr. 71/2015.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Intimații - reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcții similare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanți, a obligat Ministerul Justiției și să achite diferențele salariale rezultate.

Criticile invocate de recurent prin cererea de recurs vizează obligarea Ministerului Justiției să achite diferențele salariale rezultate în urma emiterii noilor ordine de salarizare.

Instanța de control judiciar constată că, în cauza de față, instanța de fond nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiției o obligație de plată directă a drepturilor salariale, ci a stabilit obligația de a efectua demersurile necesare pentru plata acestor sume, respectiv ordonatorul principal să asigure includerea sumelor în buget și să le direcționeze către ordonatorul secondar, iar acesta din urmă către ordonatorul terțiar, astfel cum rezultă din ultimul paragraf al sentinței recurate.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, ordonatorul principal de credite doar repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament și bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate.

Prin urmare, ordonatorii secundari de credite sunt cei care utilizează creditele astfel repartizate în bugetul propriu.

Înalta Curte constată că atât din cuprinsul textului legal anterior menționat, cât și din dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 652/209 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, rezultă că recurentului Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, îi revine obligația legală de a face demersurile necesare pentru asigurarea fondurilor bănești în vederea plății drepturilor salariale ale reclamanților.

Recurentul a susținut, prin notele scrise depuse la dosarul instanței de recurs, că, urmare a emiterii, la data de 24.05.2017, a Ordinului nr. 1473/C/2017, acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu acest text de lege. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 1473/C/2017, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare și a sporurilor în raport de funcție, grad, gradație și vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamanților de către pârâtul Ministerul Justiției. Cel mult, se poate susține că această împrejurare vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanților și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 255 din 1 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2019.