ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 704/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 aprilie 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat, plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a-i soluționa cererea privind emiterea, începând cu data de 09 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), a unui nou ordin de salarizare prin recalcularea indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) și art. 5 alin. (1) - (1

2

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței. A solicitat și obligarea pârâtului să emită, începând cu data de 09 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), un nou ordin de salarizare prin recalcularea indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) și art. 5 alin. (1) - (1

2

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței și obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09 aprilie 2015 a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Prin Sentința nr. 3324 din 1 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să emită ordinul de încadrare salarială, începând cu 09 aprilie 2015, cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței.

A obligat pârâtul să efectueze demersurile necesare în vederea plății către reclamantă a eventualelor diferențe salariale, începând cu data de 09 aprilie 2015.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței și, rejudecând, admiterea în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la acordarea diferenței salariale care i se cuvine, rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

A susținut recurenta, în esență, că, deși instanța nu a arătat, în cuprinsul sentinței, care parte din acțiune nu a fost întemeiată, a admis doar în parte acțiunea.

Ar fi trebuit admis și petitul cererii privind obligarea pârâtului la acordarea diferenței salariale, pentru că, formula "eventuale diferențe" poate genera interpretări.

Astfel, instanța trebuia și să oblige pârâtul la acordarea diferențelor și nu numai să efectueze demersurile necesare, de vreme ce corect s-a reținut calitatea pârâtului de ordonator principal de credite.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat că ordinul de salarizare este emis de ministrul justiției, și nu de către minister.

A mai susținut, în esență, că tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, că raporturile de muncă ale reclamantei sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariale ale sunt calculate și plătite direct de instanța angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

A apreciat că instanța de fond a reținut în mod eronat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 în ceea ce o privește pe reclamantă, având în vedere că aceasta este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile, respectiv personalul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, doar categoria funcționarilor publici și personalul contractual, nu și magistrații.

Instanța de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și funcție.

Or, instanța nu are atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ceea ce privește înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispozițiile legale. Câtă vreme textul de lege în discuție, ce constituie normă de excepție, este de strictă interpretare și nu a fost declarat neconstituțional, instanța de fond era ținută să îl aplice ca atare.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul Ministerului Justiției, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că ministrul Justiției nu este o instituție de sine stătătoare, ci un organ de conducere al ministerului, conform art. 8 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

5.1. Referitor la recursul reclamantei A., nu se poate reține incidența pct. 6 și 8 al art. 488 C. proc. civ., sentința civilă fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pe lângă motivarea primei instanțe, care nu va mai fi reluată, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială."

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, reținându-se și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite", se poate concluziona că, în privința petitului cererii sale, de obligare a pârâtului la acordarea diferențelor salariale, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

5.2. Nici susținerile recurentului-pârât Ministerul Justiției, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate, hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material.

Critica recurentului, în sensul că ar fi trebuit obligat ministrul Justiției la emiterea ordinelor de salarizare, nu poate fi primită, de vreme ce ministrul Justiției exercită conducere și reprezentarea Ministerului Justiției, conform H.G. nr. 652/2009.

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5

1

) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Curtea de apel a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17 martie 2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor și procurorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

5.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței nr. 3324 din 1 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT