ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4935/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 22.07.2016 de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, au solicitat instanței de contencios administrativ:

- Obligarea pârâtului - Ministerul Justiției, de a emite începând cu data de 09.()4.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015 un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea 'in profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

- Obligarea pârâtului ca stabilirea drepturilor salariale ale subsemnatului să se Iacă la nivelul maxim stabilit în cadrul judecătoriilor, raportat la vechimea în funcție și vechimea în muncă;

- Obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/in funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

- Obligarea pârâtului ca la emiterea ordinului de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/in funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date (situație concretă în care se află reclamantul B.).

Reclamanții au arătat că sunt judecători în cadrul Judecătoriei Zalău și respectiv în cadrul Tribunalului Sălaj, și în această calitate au solicitat, după intrarea în vigoare a legii 71/2015, stabilirea salariului său la nivelul la care era stabilit și pentru alți judecători cu același grad și vechime care îndepliniseră condițiile de vechime anterior intrării în vigoare a legii 330/2009, însă nu au primit răspuns.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3673 pronunțată în data de 22 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., și B., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită un ordin de încadrare salariala pentru fiecare reclamant, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat același pârât Ministerul Justiției la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 3673 din data de 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, susținând că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale.

Criticile sale au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut la pct. 8 din cuprinsul alin. (1) al articolului 488 din C. proc. civ.

Recurentul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul înlăturării obligației privind plata diferențelor salariale rezultate, în considerarea faptului că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimaților-reclamanți, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, obligație care, de altfel, incumbă Tribunalului Sălaj, instanță cu personalitate juridică al cărei președinte este ordonator terțiar de credite, întrucât intimații își desfășoară activitatea ca judecători în cadrul acestei instituții.

Solicită astfel a se observa că raportul obligational care are ca obiect plata drepturilor salariale și, pe cale de consecință, a oricăror accesorii ale acestora, dobânzi și actualizări, se desfășoară între intimații-reclamanți și instanța unde aceștia funcționează, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Mai mult, susține recurentul -pârât că, între timp au fost emise OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017, urmând ca, ulterior să fie plătite și diferențele rezultate pentru perioada anterioară, respectiv de la 09.04.2015 în aplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv de la 01.08.2016 și 01.10.2016, cu indemnizația calculate la valoarea de referință sectorială mărită.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de Ministerul Justiției, intimații - reclamanți nu au formulat întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

A fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din data de 22 octombrie 2018 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea formulată reclamanții A., având funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Zalău și B., judecător în cadrul Tribunalului Sălaj, au învestit instanța de contencios administrativ competentă solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

Deopotrivă, au solicitat obligarea aceluiași pârât -Ministerul Justiției - ca stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților să se facă la nivelul maxim stabilit în cadrul judecătoriilor, raportat la vechimea în funcție și vechimea în muncă;

Au mai solicitat obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/in funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, urmând ca, la emiterea ordinului de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/in funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date (situație concretă în care se află reclamantul B.).

Admițând în parte cererea de chemare în judecată, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită pentru fiecare din cei doi reclamanți câte un ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/204, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat aceeași autoritate -Ministerul Justiției- la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Învestită fiind cu soluționarea recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiției, recurs ce vizează doar soluția referitoare la obligarea sa la plata diferențelor salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile acestuia, motiv pentru care urmează a fi admis recursul și casată în parte sentința atacată, în considerarea următoarelor argumente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, determinarea calității procesuale pasive presupunând identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale pretinse.

Amintește instanța de control judiciar că în C. proc. civ. sunt reglementate în mod expres, la art. 32, condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și interesul.

Astfel, calitatea procesuală este una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile.

Înalta Curte reține că potrivit art. 36 prima teză noul C. proc. civ. " Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. (…) ". Una dintre condițiile cerute deci pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

În speță, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, se observă că atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 și nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate, Ministerul Justiției fiind parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Având în vedere că reclamanții au funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Zalău (reclamanta A.), respectiv, în cadrul Tribunalului Sălaj (reclamantul B.), reține Înalta Curte că, în ceea ce privește plata drepturilor salariale, atragerea în proces a ordonatorului principal de credite (Ministerul Justiției) nu poate fi justificată de necesitatea stabilirii unei garanții pentru aprobarea și repartizarea creditelor bugetare, o astfel de garanție fiind nu numai lipsită de suport legal, dar și inutilă, față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale." De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, Înalta Curte are în vedere că raportul juridic salarial există între reclamanți și angajatorul direct, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui alt raport juridic, unul de drept financiar, implicând ordonatorii de credite subordonați (secundari și terțiari), iar nu direct pe reclamanți.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului - pârât Ministerul Justiției, de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu cuprinde și obligația de plată a diferențelor salariale restante, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instanțelor (ordonatori secundari și terțiari) a creditelor necesare pentru efectuarea drepturilor salariale.

Înalta Curte reține și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora " (1) Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite.".

În acest sens este și Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față), în care s-a statuat că, în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, aceasta nu poate avea calitatea procesuală pasivă în acest gen de cauze. Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu nu este de natură că conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atîta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în material repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire aordonatorului principal de credite, care să constituie fundamental pretențiilor deduse judecății. O obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurarii în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Așadar, Ministerul Justiției nu calculează și nu achită drepturi salariale decât propriilor angajați, singura obligație fiind aceea de a vira și asigura sumele solicitate de ordonatorii secundari de credite prin proiectele de buget, plata diferențelor salariale și, după caz a accesoriilor acestora, urmând a se face de către instituția unde funcționează reclamanții.

În consecință, Înalta Curte reține că nu Ministerului Justiției îi revine obligația de plată a diferențelor salariale cerute de reclamanți, neprezentând relevanță pe acest capăt de cerere raportul specific de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferitele niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Nu se poate aprecia nici în sensul că plata drepturilor salariale respective ar constitui expresia reparării unui prejudiciu din partea Ministerului Justiției ca urmare a faptei ilicite constând în omisiunea de emitere a unui act administrativ legal în sensul solicitat de reclamante, întrucât în nicio ipoteză acest pârât, Ministerul Justiției, nu achită direct reclamanților drepturi salariale cuvenite, ci aceasta intră în atribuția ordonatorului de credite terțiar față de care judecătorul se află în raporturi de serviciu.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurentului Ministerul Justiției referitoare la obligarea acestei autorități la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015, constatând că, în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Justiției la achitarea diferențelor salariale, în condițiile în care, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației de plată a diferențelor salariale cuvenite reclamanților, angajați în cadrul Judecătoriei Zalău, respectiv Tribunalului Sălaj.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reținând că, în mod greșit Ministerul Justiției a fost obligat de instanța de fond la plata diferențelor salariale în favoarea reclamanților, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să admită recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, să caseze în parte sentința recurată și rejudecând, să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și în consecință să respingă acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3673 din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, privind capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale și în consecință respinge acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2019.