ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5282/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2016 la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2016, reclamantul Sindicatul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, SC B. și Sindicatul C., a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 124 din 10 februarie 2016 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a solicitat anularea acestei hotărâri și sancționarea faptelor de discriminare săvârșite împotriva dl. D., membru al sindicatului reclamant.

Soluția instanței de fond

În Încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, instanța de fond - Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta B. SA, în contradictoriu cu reclamantul Sindicatul A. și pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și Sindicatul C., ca nefondată.

Prin Sentința civilă nr. 15/2017 din data de 2 februarie 2017 instanța de fond - Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și Sindicatul C., ca nefondată, obligând reclamantul Sindicatul A. să-i plătească pârâtei SC B. SA suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile

Împotriva Sentinței nr. 15/2017 din data de 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul Sindicatul A., încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant, făcând și ample referiri la starea de fapt din speța dedusă judecății a susținut prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. că, în mod contradictoriu, instanța de fond reține că în cazul celor care "nu sunt membri ai sindicatului reprezentativ sau care nu sunt afiliați la o organizație sindicală", cererile vor fi soluționate de președintele sindicatului reprezentativ, conform contractului colectiv de muncă.

Deși tocmai această procedură în sine constituie instrumentul de discriminare pe criteriul apartenenței sindicale, prin care se generează întârzieri semnificative în soluționarea cererilor formulate de angajați din afara sindicatului reprezentativ, instanța de fond reține această procedură discreționară ca fiind cea legală și temeinică, ignorând Contractul colectiv de muncă și constatările anterioare ale ÎCCJ din Decizia nr. 3685/2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Arată și că argumentația instanței de fond este confuză și în contradicție cu situația de fapt reținută. Astfel, deși reține întârzierea de 58 de zile în soluționarea cererii membrului său de sindicat și că pentru perioada de după validarea cererii nu există o justificare rezonabilă, concluzionează că nu suntem în prezența unei fapte de discriminare, deoarece martorii audiați în cauză au avut o activitate sindicală intensă în acea perioadă, conform declarațiilor lor.

Susține că tot în mod contradictoriu, instanța de fond reține că împrejurarea că pentru salariații membri ai sindicatului reprezentativ validarea se face imediat în timp ce pentru salariații nemembri se face de președintele care își desfășoară activitatea la Iași, nu constituie în sine o premisă pentru a constata existența unei discriminări atâta timp cât nu cauzează întârzieri, în condițiile în care a reținut o întârziere de 58 de zile, datorată unei proceduri arbitrare, indusă chiar de președintele sindicatului reprezentativ și de reprezentantul angajatorului.

Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține că au fost ignorate de către instanța de fond prevederile art. 20, art. 2, art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 și prevederile art. 146 din Contractul Colectiv de Muncă.

Referitor la dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 argumentează că președintele sindicatului reprezentativ intimat este cel care a dat dispoziția discreționară conform căreia, cererile de decontare a biletelor de odihnă și tratament formulate de membrii altor sindicate să fie avizate de el personal. Conform declarației acestuia, a instituit această regulă pentru a verifica dacă cererile celor din afara sindicatului pe care îl conduce se încadrează în Fondul pentru Activități Social-Culturale, deși Contractul colectiv de muncă nu distinge după apartenența sindicală, iar fond este unic.

În realitate, prin aceste practici, s-a urmărit în permanență determinarea salariaților să adere la sindicatul reprezentativ. Nu sunt puține situațiile în care, membrii săi de sindicat, pentru a pune capăt șicanelor și tratamentului discriminatoriu la care au fost supuși de către intimate, au cedat și s-au înscris în sindicatul reprezentativ.

Reprezentanții comuni ai intimatelor, audiați în calitate de martori, au încercat să acrediteze ideea potrivit căreia această practică a fost una neutră și a fost datorată unor conjuncturi obiective, însă instanța de fond nu face nicio referire la declarația martorei, reprezentantă comună a intimatelor, care atestă că întârzierea de 58 de zile ar fi putut fi lesne evitată, prin obținerea avizului prin telefon, dacă s-ar fi urmărit soluționarea cererii membrului său de sindicat cu aceeași celeritate cu care s-au soluționat cele 166 de cereri ulterioare, formulate de membrii sindicatului reprezentativ.

Cu referire la art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 arată că intimatele prin reprezentanții lor nu au dovedit că procedura specială de decontare a biletelor de odihnă și tratament, aplicată exclusiv membrilor altor sindicate, are o justificare legitimă.

Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că nu se impune aplicarea unei sancțiuni ceea ce, în opinia sa, încurajează intimatele și echivalează cu un gir dat în favoarea continuării practicilor discriminatorii.

Solicită casarea hotărârii recurate, admiterea contestației, anularea Hotărârii nr. 124 din 10 februarie 2016 emisă de intimata CNCD, sancționarea faptelor de discriminare și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, invocă art. 20 din Legea nr. 554/2004 precum și dispozițiile de drept material prezentat în cerere.

Pârâta B. a declarat recurs incident împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016 pronunțată în același, încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată că a invocat în fața instanței de fond excepția lipsei calității procesuale a Sindicatului A., prin raportare la prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, arătând că la dosarul de fond sindicatul reclamant nu a depus o împuternicire scrisă din partea membrului de sindicat D., persoana care s-a considerat a fi fost discriminată de către pârâtă.

Curtea de apel a respins excepția invocată, reținând faptul că "acțiunea a fost formulată de către sindicat, fără a se preciza în cadrul acțiunii că este formulată în numele membrului de sindicat D." precum și faptul că "în Dosarul nr. x/2015 în care a fost pronunțată Hotărârea nr. 124 din 10 februarie 2016 de către CNCD, atacată în prezenta cauză, Sindicatul A. a avut calitate de parte".

Consideră că soluția instanței de fond este greșită, neținând seama de dispozițiile procedurale incidente, pentru următoarele argumente:

De altfel, prin însăși cererea de recurs, recurentul admite faptul că prin petiția nr. 2828/2015 ce a făcut obiectul dosarului CNCD nr. x/2015 s-a adresat acestei instituții sesizând tratamentul discriminatoriu față de un membru al sindicatului.

Ca urmare arată că sindicatul putea formula plângerea în fața CNCD, precum și ulterior în fața instanței, însă nu ca parte propriu-zisă, ci în baza unei legitimării procesuale active recunoscute în condițiile legii.

Această normă generală face trimitere expresă la dispoziții legale speciale, numai în respectivele condiții ea fiind recunoscută de lege.

În cazul de față, pentru a acționa în fața CNCD, temeiul legal al legitimării procesual active a sindicatului îl reprezintă art. 28 din O.G. nr. 137/2000 republicată, însă, în ceea ce privește formularea acțiunii în fața instanței de judecată, dispoziția legală incidentă în ceea ce privește legitimarea procesuală activă a sindicatului o reprezintă art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care la alin. (2) prevede și condiția pentru existența acestei calități, respectiv existența "unei împuterniciri scrise" din partea membrului de sindicat.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de împuterniciri, consideră că sindicatul nu putea avea calitate procesuală activă, soluția corectă fiind aceea de admitere a excepției și de anulare a acțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) teza a 2-a noul C. proc. civ.

În drept invocă dispozițiile art. 491 și art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Ambii recurenți au formulat întâmpinări, reciproc, la recursurile promovate, în cadrul cărora au combătut motivele de recurs.

În cadrul întâmpinării sale, referitoare la recursul incident, recurentul - reclamant Sindicatul A., a susținut, în esență că încheierea din data de 13 noiembrie 2016, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a Sindicatului A. este legală.

Chiar recurenta intimată arată în recursul incident temeiul legal în baza căruia s-a pronunțat instanța de fond, art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Faptul că alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 62/2011, instituie dreptul sindicatului de acționa inclusiv în numele salariatului, în baza unei împuterniciri scrise, nu impietează cu nimic asupra dreptului său de a acționa și în nume propriu. Astfel, legiuitorul a instituit dreptul sindicatului de acționa inclusiv în numele salariatului și nu obligația de a acționa exclusiv în numele acestuia.

În fond, este în interesul sindicatului în ansamblul său și în interesul fiecărui membru în parte să se constate și să se sancționeze la timp faptele de discriminare la care sunt supuși de către angajator și de către sindicatul reprezentativ.

Concluzia recurentei-intimate în sensul că la dosarul de fond sindicatul nu a depus o împuternicire scrisă din partea membrului de sindicat ar fi fost justificată în cazul în care, în prezentul recurs incident, recurenta pârâtă ar fi invocat lipsa calității de reprezentant și nu lipsa calității procesuale active, întrucât împuternicirea scrisă conferă calitate de a reprezenta și nu calitate procesuală.

Pe de altă parte afirmă că sindicatul poate fi subiect pasiv al unei fapte de discriminare, în condițiile în care, prin discriminarea repetată a membrilor săi, sindicatul este discriminat în raport cu sindicatul reprezentativ.

Titular al dreptului este salariatul, însă, sindicatul, conform normelor legale menționate, se subrogă în calitatea procesuală activă, dobândind astfel legitimitate procesuală în mod atipic, dar direct.

Sindicatul este obligat să-și susțină calitatea procesuală și interesul în promovarea cererii introductive și în exercitarea căilor de atac, indiferent că acționează în nume propriu sau în calitate de reprezentant, iar atunci când nu se poate reține calitatea de reprezentant, se prezumă că acesta acționează în nume propriu. A invocat în acest sens Decizia nr. 5671 din 18 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Concluzionează că sindicatul acționează atât în nume propriu cât și în interesul salariatului membru al său. În lipsa unor dovezi certe și fără echivoc că salariatul s-ar fi opus la judecată, excepția lipsei calității procesuale active a sindicatului este lipsită de suport juridic.

În cadrul întâmpinării sale, referitoare la recursul principal recurenta-pârâtă B., făcând largi referiri ce vizează temeinicia sentinței recurate, a susținut în esență:

Referitor la inexistența unei fapte de discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 că în mod corect, atât instanța de fond, cât și CNCD au reținut că fapta sesizată de către Sindicatul A. prin petiția nr. 2826/2015 - și anume existența unei întârzieri în decontarea biletului de odihnă și tratament al membrului de sindicat D. - nu reprezintă o faptă de discriminare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru a exista discriminare tratamentul diferențiat trebuie: (i) să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor recunoscute de lege și (ii) să fie întemeiat pe un anumit criteriu. În situația din prezenta cauză aceste condiții nu sunt îndeplinite. Astfel:

Fapta reclamată a constat în aceea că a existat o întârziere în procesarea cererii de decontare a salariatului D.. Or, prin această întârziere nu se poate considera că s-a realizat scopul prevăzut de lege, și anume a fost restrâns sau înlăturat dreptul salariatului la decontarea biletului de odihnă și tratament în condițiile în care:

i. salariatul a beneficiat de decontarea în integralitate a sumei solicitate (la plafonul maxim prevăzut de CCM).

ii. decontarea s-a făcut cu mult timp înainte de plecarea acestuia în concediu (plata sumei s-a făcut în luna aprilie, pe când plecarea în concediu s-a făcut în luna august). Prin urmare, salariatul nu a fost prejudiciat în niciun fel prin întârzierea învederată.

Mai mult, nici Contractul colectiv de muncă și nici instrucțiunile de decontare nu prevăd un anumit termen în care trebuie procesată cererea, ci doar faptul că decontarea se face în avans. Or, din declarațiile martorilor audiați a rezultat faptul că respectivele cereri erau avizate în funcție de înțelegerea dintre reprezentantul sindical și salariații solicitanți (unii solicitând anterior plecării în concediu, iar alții solicitând ca decontarea să se facă la data sau plecării sau ulterior revenirii din concediu).

Deși recurentul susține că întârzierea în procesarea cererii salariatului s-a făcut având la bază criteriul apartenenței sindicale, din probele administrate în cauză nu se poate reține o atare concluzie. Astfel, conform declarațiilor martorilor, au existat întârzieri similare în procesarea cererilor și ale altor salariați, care erau membrii ai sindicatului reprezentativ. În acest sens sunt și înscrisurile de la fila x și următoarele dosar fond (salariați membrii ai sindicatului reprezentativ cărora le-au fost procesate cererile cu întârzieri între 45 și 80 de zile de la momentul achiziționării biletelor).

Cererile altor salariați, membrii ai sindicatului petent, nu au fost procesate cu întârziere (de altfel nici petentul nu a mai putut indica alți salariați, membri ai săi, care să se afle în aceeași situație).

Prin urmare, este evident că este vorba de un caz izolat, ceea ce exclude existența unei discriminări pe criteriul apartenenței sindicale. În anii anteriori (2014), cât și ulterior (2016), nu a existat nicio întârziere în procesarea cererii salariatului D., în anul 2015 fiind un incident izolat. Întârzierea în procesarea cererii s-a datorat altor motive, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor audiați (respectiv modalitatea deficitară de comunicare dintre salariat și reprezentantul sindical; existența în perioada respectivă a unor evenimente sindicale care au generat absențe ale reprezentanților sindicali din localitate).

În concluzie, astfel cum a reținut și CNCD, în prezenta speță elementele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul că nu se poate reține o legătură de cauzalitate între calitatea de membru al unui sindicat nereprezentativ și termenul de decontare întârziat.

În ceea ce privește procedura de decontare arată că prin susținerile din cadrul recursului, recurentul reclamant reproduce trunchiat prevederile contractului colectiv de muncă și ale procedurii de decontare, învederând fapte nereale.

Astfel cum a arătat în întâmpinarea de la fond, prin art. 146 din CCM s-a instituit un beneficiu pentru toți salariații, în sensul că societatea urma să le deconteze o parte din prețul plătit de către aceștia pentru biletul de odihnă și tratament (E.). Deoarece exista un plafon valoric al sumei globale anuale care se putea deconta (2% din fondul de salarii FASC), pentru satisfacerea unui număr cât mai mare de solicitări, cererile salariaților urmau a fi analizate de reprezentanții sindicatului reprezentativ, care puteau decide, după caz, reducerea sumei finale decontate.

Astfel, această etapă de analiză a cererilor și de avizare a sumei finale ce urma a fi decontată de către societate ținea de competența exclusivă a sindicatului reprezentativ, prin însăși prevederile art. 146 alin. (7) din CCM.

Ca și metodologie, salariatul depunea la reprezentantul comun o solicitare de decontare, însoțită de documente justificative, iar această cerere era analizată de către sindicat, care stabilea suma finală ce urma a fi decontată, astfel încât cât mai mulți salariați să beneficieze, în mod echitabil, de acest beneficiu.

Ulterior avizării de către sindicat a sumei solicitate, reprezentantul comun completa un formular (notă internă), pe care îl semna și salariatul, formular ce era introdus într-o aplicație informatică (aplicația E.), acesta fiind momentul la care societatea lua la cunoștință despre cererea de decont, serviciul salarizare urmând a plăti salariatului suma respectivă în termen de cca 10 zile calendaristice, conform instrucțiunilor - dosar fond.

Învederează că a decontat integral suma solicitată în termen de 8 zile de la data când aceasta a fost introdusă în sistemul informatic, iar nu în termen de 58 de zile cum susține recurentul, acest din urmă termen incluzând și etapa prealabilă de avizare a sumei din partea sindicatului reprezentativ.

Aceste diferențe de timp între momentul introducerii formulatului în sistemul E. și plata efectivă a sumei avizate sunt inerente sistemului de salarizare, ele regăsindu-se în cazul tuturor salariaților, în acest sens fiind și Situația cererilor de decontare în perioada ianuarie - iulie 2015 depusă la dosarul cauzei la termenul din 12 ianuarie 2017, niciunuia dintre cei 421 de salariați din respectiva listă nefiindu-i făcută plata imediat.

Recurentul se prevalează de acest tabel, apreciind în mod eronat momentele indicate în acesta. Astfel, din capătul de tabel se poate observa că primul moment este cel al introducerii cererii în sistemul de E., iar cel de-al doilea este cel al plății efective. Inclusiv în această situație, la poziția 163, se poate observa că cererea de decont a salariatului D. a fost introdusă în sistem în data de 7 aprilie 2015 și plata s-a făcut în 15 aprilie 2015.

Momentul la care fiecare dintre acești salariați au formulat solicitarea către reprezentantul sindical (comun) și perioada de timp cât a durat avizarea de către sindicat a cererilor nu ține de societate, aceasta fiind etapa prealabilă de avizare, rezervată exclusiv sindicatului, potrivit prevederilor din CCM.

În ceea ce privește salariatul comparabil

În susținerea recursului, recurentul arată că discriminarea ar exista prin raportare la situația unui salariat membru al sindicatului reprezentativ, și anume F., care ar fi depus cererea de decontare în aceeași zi cu salariatul D. (respectiv în 12 februarie 2015).

Or, astfel cum a reținut și CNCD, nu a existat nicio dovadă în acest sens, iar din informațiile existente la nivelul societății, rezultate din situația cererilor de decontare în perioada ianuarie - iulie 2015, la poziția nr. 96 apare salariatul F. cu data introducere cerere în aplicație 12 martie 2015 și dată achitare sumă 19 martie 2015, iar salariatul D. cu dată introducere cerere în sistem 7 aprilie 2015 și dată a plății 15 aprilie 2015.

În același sens sunt formularele de decontare semnate de către cei doi salariați.

În ceea ce privește Decizia ICCJ nr. 3685 din 18 noiembrie 2015 învederează că situația reținută în acel caz și cea de față nu sunt similare. Astfel, în Decizia nr. 3685 a fost menținută Hotărârea CNCD nr. 563 din 18 septembrie 2013 prin care s-a constatat fapta de discriminare constând în aceea că societatea B. "nu s-a asigurat cu privire la distribuția echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă și tratament în cazul salariaților membrii ai celor două categorii de sindicat".

În cazul de față s-a sesizat exclusiv un caz izolat de întârziere în procesarea cererii unui salariat care oricum a fost decontată integral, neputându-se pune problema unei distribuții inechitabile a sumelor între membrii a două sindicate.

În ceea ce privește "dispoziția de a discrimina"

Prin motivele de recurs se arată că persoana care a dat dispoziția discreționară în ceea ce privește avizarea cererilor de decontare este președintele sindicatului reprezentativ.

Or, atâta timp cât prerogativa avizării cererilor aparține sindicatului reprezentativ, acesta stabilește intern modalitatea sau persoanele împuternicite din cadrul sindicatului să avizeze cererile, această modalitate neputând fi cenzurată de către societate, deoarece ar însemna o imixtiune în organizarea internă a sindicatelor, fapt interzis în mod expres prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și o golire de conținut a competenței cedate sindicatului reprezentativ prin dispozițiile art. 146 din CCM.

În concluzie, solicită respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

În drept invocă dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. civ.

La întâmpinarea formulată de pârâta B. a formulat răspuns recurentul - reclamant, în cadrul căruia a combătut susținerile acesteia, solicitând respingerea apărărilor formulate ca nefondate.

În esență susține că decontarea biletelor de odihnă și tratament trebuia făcută în funcție de data depunerii solicitării și a documentelor aferente; nu are nicio relevanță data cumpărării biletului sau data plecării în concediu.

În anul 2014 a acționat împotriva intimatei B. pentru discriminarea unui alt membru al său (Dosar x/2014 la CNCD) iar fapta de discriminare similară, comisă de aceleași persoane, a fost în cele din urmă sancționată prin decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întârzierea a avut cauze exclusiv discriminatorii. Membrul său de sindicat a depus cererea de compensare și documentele aferente, îndeplinindu-și astfel obligațiile. Reprezentantul comun al societății și sindicatului reprezentativ (G.) a introdus în aplicație alte 112 cereri pe parcursul a aproape 2 luni de zile, înainte de a se ocupa și de cererea dl. D., deși atribuțiile sale erau stabilite de conducere încă din 2 aprilie 2012;

Intimata B. a luat la cunoștință cererea de decontare în momentul înregistrării sale și documentelor aferente la secretariatul societății (12 februarie 2015).

Recurentul nu a reclamat cele 8 zile scurse de la introducerea cererii în aplicația E. și până la plata efectivă ci intervalul scurs de la data depunerii cererii și până la plata efectivă.

Și timpul scurs de la momentul formulării cererii până la momentul introducerii în aplicația E. ține tot de reprezentanții intimatelor, pentru că cererea și documentele aferente au stat la reprezentantul comun, propus de sindicatul reprezentativ, dar acceptat de societate, salarizat de societate și cu sarcini trasate de societate.

Salariatul comparabil (dl. F., membru al sindicatului reprezentativ) a transmis cererea și documentele aferente pe 12 martie 2015 (la o lună după dl. D., membru al recurentului), iar plata i s-a făcut cu aproape o lună mai devreme decât în cazul dl. D.

Hotărârea CNCD nr. 563 din 18 septembrie 2013 a fost dată tot pentru o discriminare, dar a mai multor membrii de sindicat.

Chiar dacă reprezentanții comuni sunt salariați ai H. SRL, atribuțiile reprezentantului comun G. au fost trasate la 2 aprilie 2012 de H. SRL iar migrarea angajaților în interiorul B. este o formă de "leasing de personal" fără relevanță în cauză.

Intimata B. recunoaște că a existat o dispoziție discreționară, dar că a aparținut președintelui sindicatului reprezentativ, omițând faptul că acesta este reprezentant comun. Reprezentantul comun este propus de sindicatul reprezentativ, dar este acceptat de societate (B.)

Scopul tratamentului discriminatoriu la care sunt supuși membrii sindicatului recurent și sindicatul în ansamblul său este determinarea migrării acestora către sindicatul reprezentativ. Efectul concret al actelor de discriminare, vizibil în numărul actual de membri, este cedarea în fata acestor presiuni și trecerea la sindicatul reprezentativ. Prin statutul său, recurentul este obligat să acționeze în interesul sindicatului pentru stoparea acestor presiuni cauzatoare de prejudicii.

Procedura de soluționare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursurilor ce fac obiectul prezentei judecăți, la data de 22 octombrie 2019.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

1) Referitor la recursul incident formulat de pârâta B. împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016

Se reține că prin încheierea recurată pe cale incidentă s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta recurentă referitor la reclamantul din prezenta cauză, Sindicatul A.

Soluția adoptată de instanța de fond cu privire la excepția analizată este legală și temeinică pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecății, determinante pentru stabilirea calității procesuale active nu sunt dispozițiile art. 28 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, ci dispozițiile art. 20 din Ordonanța 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Potrivit acestei dispoziții legale:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

(2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (...)

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.

Or, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reclamantul Sindicatul A. având calitatea de parte (petent) în hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării are și calitatea de a contesta această hotărâre pe cale acțiunii în contencios administrativ instituită de dispozițiile legale anterior citate.

De altfel, nici art. 28 din Legea nr. 62/2011, invocat de recurenta pârâtă în susținerea excepției, nu neagă dreptul organizației sindicale de a acționa în justiție în nume propriu, dimpotrivă acordă sindicatului dreptul de a acționa și în numele membrilor săi.

2) Referitor la recursul principal formulat de reclamantul Sindicatul A. împotriva Sentinței civile nr. 15/2017 din 2 februarie 2017

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., raportat la argumentele aduse de recurentul reclamant în susținerea acestui motiv de recurs, se constată că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

În primul rând, potrivit dispoziției legale ce reglementează motivul de casare invocat, acesta devine incident în situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Și motivele contradictorii echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ca urmare pentru a se reține că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii trebuie ca această contradicție să fie esențială, să conducă la concluzia inexistenței unei motivări, ducând la imposibilitatea stabilirii realelor considerente pentru care judecătorul a pronunțat hotărârea și a exercitării controlului judiciar.

Astfel, ipotezele în care se poate reține o nemotivare a hotărârii judecătorești în sensul motivului de casare analizat prin prisma contrarietății considerentelor sunt, potrivit dispoziției legale ce îl reglementează: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și al justificării în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, jurisprudența a mai stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.

Niciuna din aceste ipoteze nu se regăsește în speța dedusă judecății, fapt ce rezultă din însăși argumentarea adusă acestui motiv de casare de către recurent.

În al doilea rând, privind sentința recurată prin prisma considerentelor indicate de recurent ca fiind contradictorii se reține că instanța de fond analizând procedura de decontare a biletelor de odihnă și tratament indicată de recurenta reclamantă ca fiind discriminatorie a reținut în raport de starea de fapt ce rezultă din probele administrate că situația de discriminare invocată nu există.

Or, nu intră sub incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. situația în care instanța, analizând susținerile părților, le reține ca neîntemeiate.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurentul reclamant în raport de dispozițiile art. 20, art. 2, art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 și prevederile art. 146 din Contractul Colectiv de Muncă.

Față de cele susținute de recurentul reclamant se reține în prealabil, că dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, citate în analiza recursului incident, constituie norme de procedură ce reglementează modul de soluționare al sesizărilor de către Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, forma și efectele hotărârilor pronunțate de acesta, precum și căile de atac împotriva actor hotărâri, neputând face obiectul analizei instanței de recurs prin prisma motivului de casare invocat, care are în vedere interpretarea și aplicarea normelor de drept material.

Trecând la analiza recursului prin prisma normelor de drept material indicate de recurent se reține că art. 2 din O.G. nr. 137/2000 definește noțiunea de discriminare și formele în care aceasta se poate manifesta.

Or, așa cum a reținut și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării dar și instanța de fond în hotărârea recurată, pentru a se reține existența unei discriminări în sensul definit de lege trebuie să poată fi reținută o legătură de cauzalitate între criteriul de discriminare invocat (în speță apartenența la sindicatul nereprezentativ) și fapta indicată ca fiind consecință a discriminării (întârzierea în decontarea biletului de odihnă și tratament membrului de sindicat D. din cadrul sindicatului reclamant).

Referitor la acest aspect instanța de fond, făcând o temeinică interpretare și aplicare a dispoziției legale analizate în speța dedusă judecății a constatat, raportat la starea de fapt reținută din probele administrate în cauză că nu se poate reține o legătură de cauzalitate între criteriul de discriminare invocat și fapta indicată ca fiind discriminatorie, în condițiile în care întârzierea în decontarea biletului de odihnă și tratament membrului de sindicat D. din cadrul sindicatului reclamant este justificată în parte prin activitatea persoanelor care se ocupau de introducerea cererilor salariaților în aplicația privind evidența biletelor de odihnă și tratament care conducea la decontarea solicitată iar, pe de altă parte, aceasta constituie o faptă izolată ce nu poate fi reținută ca având la bază un criteriu de discriminare.

De asemenea, practica în sensul că validarea decontării pentru membrii sindicatului reprezentativ se face de către reprezentantul comun al sindicatului reprezentativ și angajatorului la nivel județean, în timp ce pentru salariații nemembrii ai sindicatului reprezentativ se face de către președintele sindicatului reprezentativ, justificată de pârâte prin necesitatea de a se asigura cât mai multor salariați accesul la decontarea prevăzută prin contractul colectiv de muncă în condițiile în care fondurile pentru aceasta sunt limitate, așa cum a arătat și instanța de fond, nu poate fi reținută în sine ca fiind discriminatorie, cât timp nu este de natură a nega dreptul salariaților care nu sunt membrii ai sindicatului reprezentativ la decontarea biletului de odihnă sau tratament sau a cauza întârzieri în această procedură.

Or, reclamantul nu a invocat existența unei alte întârzieri în decontare într-o situație similară determinată de practica mai sus indicată iar în anul precedent și cel ulterior anului 2015 pentru care se indică existența faptei de discriminare salariatului D., membru al sindicatului reclamant, i-a fost soluționată cu promptitudine cererea de decontare.

Referitor la incidența art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 se reține că acesta incriminează ca și contravenție, discriminarea unei persoane manifestată prin acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul. Or, această dispoziție legală nu este incidentă în cauza judecății în condițiile în care din starea de fapt, necontestată de părțile litigiului, rezultă că membrului de sindicat cu privire la care reclamantul arată că a fost discriminat i s-a acordat integral dreptul la decontarea de care beneficia potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă, ceea ce se reclamă fiind întârzierea în acordarea acestui drept.

Relativ la Decizia nr. 3685 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2013, invocată de recurenta reclamantă, se constată că nu poate fi reținută ca relevantă în cauză întrucât privește o cu totul altă faptă de discriminare, respectiv aceea de a nu asigura o distribuție echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă și tratament între salariații membrii ai sindicatului reprezentativ și salariații membrii ai sindicatului reclamant din prezenta cauză.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., relativ la încheierea criticată prin recursul incident și nici motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. relativ la sentința criticată prin recursul principal se or respinge ambele recursuri declarate în cauză ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamantul Sindicatul A. împotriva Sentinței civile nr. 15/2017 din 2 februarie 2017 și recursul incident formulat de pârâta B. SA (fosta B. SA) împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2016, ambele fiind pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

GGC - LM