Decizia nr. 2585/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/14.02.2018, prin care pârâta a constatat o încălcare a regimului juridic al incompatibilităților în ceea ce îl privește, precum și obligarea pârâtei la publicarea, în presa locală/regională și națională, a sentinței ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză. În subsidiar, a solicitat să se constate că raportul contestat nu produce nici un efect juridic, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, întrucât este prescris dreptul de a aplica sancțiunea disciplinară. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Reclamantul a formulat o cerere adițională, prin care a completat acțiunea în contencios administrativ, formulând un petit prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 300.000 euro, în solidar cu funcționarii: B., C., D., E.. 1.

Prin încheierea din 24.05.2018, Curtea de Apel Bacău a dispus introducerea în cauză a pârâtelor persoane fizice, cărora li s-a comunicat completarea la acțiune. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 95 din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate, B. – inspector de integritate, C. – inspector de integritate, D. - consilier, E. - consilier, astfel cum această acțiune a fost completată și a anulat Raportul de evaluare nr. x/14.02.2018, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate. Totodată, prima instanță a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate și a obligat pârâta Agenția Națională de Integritate să plătească reclamantului suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 3. Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior în punctul I.2, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta Agenția Națională de Integritate. 3.1. Prin calea de atac promovată, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, mai precis în privința capetelor de cerere secundare, și obligarea intimatei A.N.I. la publicarea sentinței civile ce se va pronunța în prezenta cauză, în totalitatea ei (practicaua, considerentele și dispozitivul), în trei cotidiane, respectiv un ziar din București - de circulație națională, un ziar regional/local din Sibiu și un ziar regional/local din Bacău, obligarea ANI la plata de daune morale în cuantum total de 300.000 euro, în solidar cu inspectorii de integritate B. și C., precum și cu consilierele D. și E., pentru motivele precizate pe larg în completarea la contestație și obligarea intimatei ANI la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea solicitărilor sale, recurentul – reclamant a învederat că cererea de acordare a despăgubirilor morale este accesorie petitului principal care a fost admis de instanța de fond, apreciind că o astfel de soluție ar fi trebuit să reprezinte un element determinant în admiterea acestora. A arătat recurentul că, prin contestația inițială și prin completările aduse acesteia, a explicat modul în care a fost prejudiciat de către intimata ANI prin faptul că aceasta a comunicat în presă aspectul finalizării evaluării și întocmirea Raportului de evaluare, iar o atare comunicare s-a realizat în interiorul termenului în care activitatea de evaluare era subsumată principiului confidențialității, adică înainte ca un astfel de raport de evaluare să fie legal comunicat recurentului – reclamant. Făcând trimitere la maniera de probare a faptei ilicite, recurentul a subliniat că solicitarea de obligare a ANI la publicarea sentinței civile ce se va pronunța în prezenta cauză are la bază principiul egalității de arme juridice, din probele administrate rezultând și dovada prejudiciului produs de o astfel de faptă. Printr-un alt set de argumente, recurentul – reclamant a arătat că, în ceea ce privește modul în care a fost prejudiciat de către intimata ANI și cele 4 intimate - funcționari publici, prin maniera în care au desfășurat ilegal și abuziv evaluarea și au interpretat normele legale, pe o perioadă atât de îndelungată, se impunea aplicarea principiului repunerii în situația anterioară din punct de vedere moral, în sensul obligării intimatelor la plata de daune morale în cuantum total de 300.000 euro, fiind făcută dovada prejudiciului produs și în acest sens. Făcând trimitere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul a arătat, în esență, că repararea prejudiciului trebuia să fie integrală, fără distincție după cum prejudiciul este material sau moral, scopul acordării daunelor morale constând în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. În opinia sa, repararea prejudiciului moral trebuia să fie realizată printr-o compensare echitabilă, finalitatea acordării daunelor morale fiind, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar despăgubirea bănească nu poate fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. A mai menționat recurentul că, deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat, totuși, anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, precum echitatea și proporționalitatea, fiind atributul instanței de judecată de a determina, de la caz la caz, întinderea prejudiciului. 3.2. În cauză a declarat recurs și pârâta Agenția Națională de Integritate, prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, iar, în rejudecare, respingerea cererii reclamantului, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. Recurenta – pârâtă a învederat că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la incompatibilitatea în care s-a găsit reclamantul în perioada 01.11.2007 - 05.01.2009, când, în opinia recurentei – pârâte, a deținut, concomitent, atât funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Bacău, cât și funcția de director administrativ în cadrul Universității Alma Mater din Sibiu, fiind angajat cu contract individual de muncă. A opinat recurenta că, în mod eronat, instanța de font a analizat și interpretat probatoriul administrat concluzionând că intimatul nu ar fi deținut și funcția de director administrativ în cadrul universității din Sibiu, câtă vreme fișele fiscale și contractele de muncă ale intimatului trebuie analizate în mod coroborat pentru a se observa fluctuațiile veniturilor obținute de către intimat în calitate de lector universitar și director administrativ. Urmare unei succinte prezentări a succesiunii elementelor de fapt privind existența raportului de muncă dintre reclamant și Universitatea Alma Mater Sibiu și a veniturilor realizate, recurenta - pârâtă a susținut că reclamantul nu numai că a deținut funcția de director în cadrul Universității, dar a și fost retribuit pentru aceasta, neputându-se reține că reclamantul nu a avut cunoștință de componența sumelor declarate de acesta în adeverința de venit, sume ce au avut natura de salariu net încasat din cumularea a două contracte de muncă (cel aferent poziției de lector și cel aferent celei de director administrativ). Totodată, făcând trimitere la declarația de avere aferentă anului 2009, recurenta a apreciat că este eronat raționamentul primei instanțe ce a condus la concluzia că între Universitate și reclamant a fost perfectat un singur contract, respectiv cel prin care reclamantul a fost încadrat în funcția de lector universitar. În opinia sa, deși din conținutul contractului de muncă nr. x/2007 nu rezultă că acesta ar fi fost semnat, contractul a fost înregistrat în mod legal la ITM, în baza sa instituția angajatoare plătind contribuțiile șt impozitele aferente, în timp ce reclamantul și-a exercitat funcția de director și a încasat salariul stipulat în cuprinsul unui astfel de contract.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, recurentul – reclamant A. a invocat excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte Agenția Națională de Integritate în promovarea recursului, iar prin completarea la întâmpinare a invocat excepția nulității motivelor de recurs referitoare la fișele fiscale ale reclamantului. Din această ultim menționată perspectivă, recurentul a învederat că, prin raportul de evaluare atacat nu au fost invocate, drept elemente de fapt, aspectele referitoare la fișele fiscale, argumentele ce cuprind calcule matematice și raționamentul juridic extras de recurenta – reclamantă din aceste calcule, reprezentând chestiuni noi, neinvocate nici prin actul administrativ atacat și nici prin apărările formulate în fața primei instanțe. De asemenea, în opinia recurentului, aceste aspecte reprezintă un nou motiv de nulitate a Raportului de evaluare nr. x/14.02.2018. Printr-o a doua completare la întâmpinare, recurentul – reclamant a invocat decăderea recurentei – pârâte din dreptul de a administra probe, a defăimat înscrisurile depuse de ANI și a solicitat instanței ca, în temeiul art. 304-308 C. proc. civ., să ordone recurentei – pârâte să arate dacă înțelege să se folosească de aceste acte defăimate ca fiind false. Totodată, din perspectiva chestiunilor de fond evocate prin memoriul de recurs formulat de recurenta-pârâtă, recurentul – reclamant a solicitat, prin toate mijloacele de apărare depuse în cauză, respingerea căii de atac promovate de pârâtă împotriva soluției primei instanțe de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată și de anulare a Raportului de evaluare nr. x/14.02.2018, apreciind, în esență, ca nefondate criticile invocate de recurenta – pârâtă, în sensul că acestea nu au valența de a genera reformarea hotărârii atacate, prin care prima instanță a reținut corect inexistența unei stări de incompatibilitate. Recurentul – reclamant a făcut trimitere la faptul că recurenta - pârâtă a ignorat faptul că nu a existat un contract de munca negociat, semnat și comunicat recurentului – reclamant, care să fi vizat funcția administrativă evocată de ANI, că recurenta - pârâtă a ignorat că cererea de demisie nu era nici scrisă și nici semnată de reclamant și că acestea au fost comunicate reclamantului abia în iulie 2013, în cursul unui litigiu de muncă cu fostul angajator UAM Sibiu. A mai arătat recurentul – reclamant că, în ceea ce îl privește, nu au fost emise de UAM Sibiu două fișe fiscale, iar prin adresa de răspuns nr. x/31.07.2014, emisă de Comisia de Etică a UAM Sibiu s-a consemnat expres faptul ca reclamantul nu a îndeplinit nicio funcție de conducere în cadrul UAM Sibiu. De asemenea, recurentul – reclamant a evocat și aspectele tranșate prin considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 662 din 3 iulie 2013, pronunțată în dosarul civil nr. x/2013 de Tribunalul Vaslui.

Răspuns la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea excepției nulității, precum și a lipsei sale de interes în susținerea recursului, dar și a apărărilor formulate de recurentul – reclamant pe fondul cauzei, pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18.02.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 15.09.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 08.12.2021, iar apoi pentru datele de 02.03.2022‚ respectiv 11.05.2022. 6.2 Prin încheierea de ședință din 15.09.2021, Înalta Curte a respins excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte în susținerea recursului, invocată de recurentul-reclamant, apreciind că, față de soluția instanței de fond, A.N.I. are interes să formuleze calea de atac din prezenta cauză, iar în ceea ce privește excepția nulității motivelor noi de recurs, Înalta Curte a apreciat că argumentele evocate nu se circumscriu parametrilor unei veritabile excepții, ci au structura unor apărări de fond, urmând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei. II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta Agenția Națională de Integritate sunt nefondate, pentru următoarele considerente: A. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate (ce vizează soluția pronunțată de prima instanță asupra capătului principal de cerere), examinând criticile circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, câtă vreme nu se poate reține că hotărârea recurată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Răspunzând criticilor aduse de recurenta – pârâtă sentinței atacate, Înalta Curte constată că, în fapt, chestiunea supusă analizei este cea a îndeplinirii sau nu a condiției primare reglementate de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare pentru perioada cuprinsă între 01.11.2007 - 05.01.2009, evocată prin Raportul de evaluare nr. x/14.02.2018 - denumit în cele ce urmează "Raportul"- drept perioadă în care reclamantul s-a găsit în incompatibilitate), respectiv a deținerii simultane a unor funcții incompatibile. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: funcțiile de judecător, procuror, magistrat asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, precum și a celor de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, în condițiile legii. Prin actul administrativ atacat în litigiul pendinte (Raportul), recurenta – pârâtă a reținut existența unei stări de incompatibilitate între funcția de asistent judiciar, deținută de recurentul – reclamant în cadrul Tribunalului Bacău și o funcție de "director administrativ" în cadrul Universității Alma Mater Sibiu, clamând, în mod expres, existența unui raport de muncă care să vizeze o atare funcție. Recurentul – reclamant a negat existența unui astfel de raport, susținând că între el și sus indicata universitate ar fi existat doar raporturi de muncă aferente exercitării funcției didactice de lector universitar. Pe cale de consecință, întrucât în cauza pendinte este evaluată legalitatea Raportului din perspectiva elementelor evocate în cuprinsul său, în sensul reținerii stării de incompatibilitate, chestiunea supusă verificării vizează existența sau inexistența unui raport de muncă (evocat expres de ANI în Raport) drept element generator al deținerii funcției de "director administrativ". Înalta Curte, în urma propriei analize și evaluări asupra modalității de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente la situația de fapt din cauză, constată că, pentru a determina, raportat la incompatibilitățile stabilite de lege pentru funcția de asistent judiciar, conținutul noțiunii de deținere de funcții, în mod corect prima instanță a avut în vedere, față de elementele particulare ale cauzei pendinte, prevederile art. 16 alin. (1) din Codul muncii. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de fond a apreciat corect (chiar și din perspectivă ad probationem – în raport de forma art. 16 din Codul muncii anterioară modificării acestuia prin Legea nr. 40/2011 și aplicabilă perioadei 01.11.2007 - 05.01.2009) că, în raport de particularitățile cauzei pendinte, condițiilor aferente constatării existenței unui acord de voință între Universitatea Alma Mater Sibiu, pe de o parte și recurentul – reclamant, pe de altă parte, pentru derularea unui raport juridic de muncă care să vizeze funcția de director administrativ, nu au fost îndeplinite. Instanța de control judiciar apreciază că o raportare la astfel de prevederi legale constituie un reper obiectiv de determinare a conținutului incompatibilității prevăzute de lege, prima instanță identificând corect parametrii verificării inexistenței unui raportului de muncă care să vizeze funcția evocată de ANI prin Raport. Cât privește chestiunea fluctuațiilor veniturilor recurentului – reclamant, evocată de recurenta – pârâtă prin memoriul de recurs, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține ca fiind neîntemeiate aspectele menționate de recurentul – reclamant în întâmpinarea depusă în cauză și în completările la aceasta, prin care se susține caracterul unor astfel de critici de cauză juridică nouă. În raport de maniera în care recurenta – pârâtă a motivat Raportul și și-a structurat apărările în fața primei instanțe, raționamentul expus în memoriul de recurs privind antereferitele fluctuații reprezintă o explicitare, în sensul art. 494, coroborat cu art. 478 alin. (4) C. proc. civ., a apărărilor privind relevanța fișelor fiscale. Pe de altă parte, în raport de particularitățile concrete ale cauzei pendinte și, în special, de faptul că între recurentul – reclamant și Universitatea Alma Mater Sibiu au existat raporturi de muncă, care au vizat, însă, exercitarea funcției didactice de lector universitar, coroborat cu faptul că teza finală a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 reglementează drept ipoteză de excepție de la regimul incompatibilităților chiar pe cea a deținerii unei funcții didactice din învățământul superior, în limitele verificărilor specifice căii de atac a recursului, Înalta Curte apreciază că fluctuațiile de venituri evocate de recurenta – pârâtă (prin trimitere la elementele evidențiate în fișele fiscale ce îl privesc pe recurentul – reclamant) nu pot fi calificate drept elemente ce pot fi avute în vedere în verificarea incidenței mecanismului de formare a voinței juridice în contractele bilaterale. Instanța de control judiciar apreciază că lipsa semnăturii recurentului – reclamant pe înscrisul denumit contract de muncă nr. x/19.11.2007 (cu numerotația alternativă 563182/19.11.2007), coroborată cu negarea expresă a existenței unui acord de voință de către cel puțin una dintre părțile pretinsului raport (existența raportului juridic de muncă fiind invocată de ANI, în calitate de terț) și cu faptul că dovada unui acord bilateral nu poate fi realizată prin evocarea unor înscrisuri unilaterale (precum cele emanând doar de la o parte), al căror conținut, din perspectiva funcției, este, de altfel, unul ambiguu/echivoc au fost calificate corect de prima instanță. În raport de toate aceste aspecte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că nu se poate reține nașterea unui raport juridic de muncă care să vizeze exercitarea de către recurentul – reclamant a funcției de "director administrativ", este rezultatul unei corecte aplicări a reperelor legale antereferite, precum și a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, neputându-se reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva criticilor evocate de recurenta - pârâtă Agenția Națională de Integritate. B. Nefondat este și recursul declarat de recurentul-reclamant A. (ce vizează petitele accesorii ale cererii de chemare în judecată). Din examinarea memoriului de recurs depus în cauză, Înalta Curte reține, dintr-o primă perspectivă că, în esență, recurentul – reclamant tinde la invocarea incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că argumentele evocate pot fi grupate în următoarele seturi de critici: · Cele aduse soluției date de prima instanță solicitării reclamantului de obligare a recurentei – pârâte la publicarea în presa locală/regională și națională a sentinței ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză și la plata sumei de 300.000 de euro, pentru afectarea bunei reputații personale și profesionale, a demnității și onoarei sale, produse prin comunicatul de presă al ANI; · Cele aduse soluției instanței de fond ce a vizat pretinsa faptă prejudiciabilă constând în maniera de desfășurare a evaluării și a interpretării normelor legale. Cât privește susținerile recurentului – reclamant din cuprinsul întâmpinării și notelor de ședință, privind nulitatea actului administrativ generată de nemotivarea acestuia, Înalta Curte observă că, prin calea de atac formulată (memoriul de recurs) nu au fost învederate critici și în privința modului în care, prin sentința recurată, prima instanță a respins argumentele reclamantului (din cererea de chemare în judecată) privind existența unui viciu de formă a Raportului, constând în nemotivare. Astfel de dezlegări nu au fost recurate de nicio altă parte litigantă, intrând în puterea lucrului judecat, motiv pentru care aspectele evocate, din această perspectivă, prin antereferita întâmpinare și prin completările la aceasta, nu pot fi valorificate în sensul invocat de recurent. În ceea ce privește primul set de critici, Înalta Curte reține că solicitarea de obligare a recurentei – pârâte la plata unei sume de 300.000 euro și cea de obligare la publicarea în presa locală/regională și națională a sentinței ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză au fost formulate în considerarea unui caracter apreciat prejudiciabil al faptei de emitere a comunicatului de presă al ANI din data de 14.11.2018 (ce viza incidentul de integritate reținut în privința recurentului – reclamant). Solicitările antereferite (de obligare a recurentei - pârâte la publicarea sentinței și de plată a sumei de 300.000 euro pentru o astfel de faptă) au natura unor solicitări de acordare a unor daune (măsuri reparatorii). Daunele vizate de prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sunt, însă, cele generate de actul administrativ atacat, iar, în prezenta cauză fapta clamată de recurentul – reclamant ca fiind prejudiciabilă, din perspectiva învederată în paragrafele anterioare, nu este cea a emiterii Raportului de evaluare, ci cea a emiterii comunicatului de presă privind incidentul de integritate. Or, întrucât dauna solicitată de recurent nu vizează direct fapta de emitere a actului administrativ atacat în cauza pendinte, este corect raționamentul primei instanțe potrivit căruia nu se poate reține existența unei fapte prejudiciabile, în sensul legii contenciosului administrativ, care să îndreptățească dispunerea măsurilor reparatorii solicitate de recurent. În ceea ce privește repararea prejudiciului generat de demersul recurentei – pârâte și al intimatelor – pârâte D., B., C. și E. (funcționarilor publici în cadrul ANI) de efectuare a evaluării și de interpretare a normelor legale, prima instanță a reținut, urmare anulării Raportului de evaluare, caracterul acestui demers de faptă în sensul prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, însă a apreciat că nu se impune acordarea unei despăgubiri în cuantum de 300.000 euro, întrucât anularea Raportului constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciu moral suferit în cauză. Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, se acordă despăgubiri apte să constituie o reparație echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. Cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporționalității, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit) statuându-se că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, fără a fi depășită sfera unor compensații echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei a persoanei prejudiciate. Întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, iar prima instanță a realizat o analiză corectă a circumstanțelor particulare ale cauzei din perspectiva criteriilor de individualizare a tipului de prejudiciu moral invocat de recurentul – reclamant, cu aplicarea corectă a principiului proporționalității și echității. Principiul reparării integrale a prejudiciului nu presupune acordarea sumei solicitate de recurentul - reclamant, dacă elementele concrete ale cauzei conduc spre concluzia conform căreia consecințele negative de ordin moral suportate de reclamant sunt acoperite prin anularea actului administrativ. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este apărată și de orice critică de nelegalitate subsumată de recurentul – reclamant A. cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de considerentele expuse anterior, întrucât nu pot fi identificate aspecte care să atragă incidența cazurilor de casare invocate prin cele două cereri de recurs formulate în cauză, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondate.