ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2205/2015

Obiectul căii de atac. Obiectul recursului, declarat în termen legal de către reclamantul A., în constituie Sentința civilă nr. 4160 din 20 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C., cerere prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 159 din 3 aprilie 2012 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), reanalizarea Dosarului nr. x din 11 decembrie 2012, respectiv rejudecarea cauzei împotriva pârâtelor angajate la Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București.

Motivele de casare invocate. Rezultă, din cererea de recurs, că reclamantul a invocat practic motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată este nelegală, întrucât la pronunțarea acesteia nu au fost luate în considerare următoarele circumstanțe: I) Hotărârea nr. 159 din data de 3 aprilie 2012 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu cuprinde în motivare elemente ale acțiunii reclamantului, neavând nici un corespondent în realitate, această hotărâre fiind întemeiată pe omisiuni și consemnări străine de natura cauzei puse în sarcina recurentului la pct. 5.7, 5.8, 5.9, 5.10 și 5.12 din Hotărârea CNCD nr. 159/2013; II) Încălcarea regulilor de procedură, instanța de judecată (Colegiul Director al CNCD) pronunțându-se incomplet și parțial prin hotărârea dată, doar sub aspectul discriminării, fără a proceda la o verificare temeinică, multilaterală în fapt și în drept a tuturor probelor administrate la dosar cu privire la aspectele de amenințare, hărțuire și lezarea demnității reclamantului de către pârâtele B. și C.; III) Interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii sau înțelesului lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, printre care s-a amintit faptul că deși pârâtele, prin calitatea lor de angajator, respectiv responsabil resurse umane, aveau obligația legală de a-i întocmi reclamantului o fișă a postului și nu au făcut-o, totuși instanța de judecată (Colegiul Director al CNCD) greșit apreciază în hotărârea pronunțată că ar fi existat o fișă a postului, bazându-se în exclusivitate pe declarațiile pârâtelor, și chiar mai mult, interpretând că acest document inexistent ar fi fost asumal și încălcat de către recurent, contrar tuturor dovezilor administrate la dosar și lămuritoare actului de justiție; IV) Nepronunțarea instanței (Colegiul Director al CNCD) asupra mai multor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, la care instanța a omis să se pronunțe, adică la care nu a făcut nicio referire în considerentele hotărârii sau, deși le-a enunțat nu a arătat motivele pentru care le-a înlăturat. S-a apreciat că nici măcar aspectul de îngrădire a unor drepturi fundamentale consfințite de Constituția României, prin care recurentul a fost forțat să lucreze sub amenințare în perioada de refacere a capacității sale de muncă nu a fost consemnat de instanțele de judecată, cu toate că acest fapt este confirmat prin înscrisurile din condica de prezență - document de evidență primară zilnică; V) Este de forța evidenței că pe lângă faptul că motivarea hotărârii CNCD se bazează pe anumite consemnări nereale și străine plângerii reclamantului, aceasta este și incompletă, motivată doar sub aspectului criteriului de discriminare, fără ca aspectul de hărțuire să fie menționat în hotărârea Colegiului Director, contrar opiniei evidente a doi membri din Colegiul Director al CNCD care s-au pronunțat în favoarea acelui criteriu omis, respectiv hărțuirea recurentului; VI) Colegiul Director al CNCD a reținut greșit în argumentarea motivării sale anumite fapte și întâmplări străine cauzei, fără ca acestea să se fi petrecut cu adevărat în realitate, și fără a avea nimic în comun cu speța care a făcut obiectul plângerii recurentului și decide prin hotărârea pronunțată că faptele prezentate nu au reprezentat discriminare, cu toate că este evidentă tratarea diferențiată a reclamantului în comparație cu altă persoană, într-o situație similară în care trasarea de sarcini au fost identice, reclamantul fiind cercetat repetat și sancționat abuziv de către pârâte. În raport de cele mai sus arătate, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate, casarea hotărârii atacate, și urmare rejudecării litigiului în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2014, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din același cod. Prin încheierea din 26 februarie 2015 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul D. împotriva Sentinței civile nr. 4160 din data de 20 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a fixat termen de judecată pe fondul recursului la data de 28 mai 2015.

Analiza motivelor de casare. Înalta Curte reține, în cauză, că motivele de recurs invocate de reclamantul D. nu sunt întemeiate, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, față de circumstanțele de fapt ale litigiului, de deplin stabilite, și cu o motivare corespunzătoare, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză. Se constată, în litigiu, că judecătorul fondului a statuat judicios, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, la cele ce au constituit fundamentul actului administrativ atacat, precum și la dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că Hotărârea nr. 159 din 3 aprilie 2012 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (prin care s-a stabilit că faptele prezentate de reclamant nu sunt fapte de discriminare și s-a dispus clasarea dosarului) este legală și temeinică, neputându-se aprecia că au existat împrejurări de fapt care să conducă la concluzia unei discriminări directe sau indirecte a reclamantului sau a hărțuirii acestuia, prin demararea cercetării disciplinare. Reclamantul recurent nu a înștiințat angajatorul asupra situației referitoare la existența certificatului de concediu medical pentru perioada 5 octombrie 2012 - 31 octombrie 2012, certificat care a fost înregistrat la angajator numai la data de 2 noiembrie 2012, iar comisia de disciplină a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București, după ce a luat la cunoștință de existența certificatului de concediu medical menționat, a procedat, în manieră corectă, la revocarea deciziei de sancționare cu avertisment scris a reclamantului și la refacerea procedurii de cercetare disciplinară, în condițiile legii. În același timp, distinct de ceea ce a avut în vedere Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care s-a oprit în analiza sa la lipsa criteriului de discriminare pe care reclamantul l-a indicat formal, se constată că în mod corect a constatat instanța de fond, pe de o parte, că toate împrejurările invocate de recurentul-reclamant nu au avut, în mod evident, ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recurentului și nici crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv la adresa acestuia, și, pe de altă parte, că nu există dovezi certe că degradarea raporturilor profesionale - care au condus la demisia reclamantului - nu s-au datorat unor circumstanțe care ar putea fi calificate ca fapte de discriminare sau de hărțuire.

Hotărârea instanței de recurs. În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate în cauză, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și că este temeinică și legală hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de D. împotriva Sentinței civile nr. 4160 din data de 20 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.