ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 591/2012

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Soluția instanței de fond

Prin

Sentința nr. 125 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamanta S.L.I., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării și Societatea Cooperatistă „C.T.” S.C.M., prin care

solicita anularea Hotărârii nr. 314 din 10 noiembrie 2010, adoptată de

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care a stabilit că

aspectele sesizate de reclamantă nu întrunesc elementele constitutive ale unei

fapte de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut următoarele:

Reclamanta S.L.I. de profesie economist, a

fost încadrată în această funcție la Societatea Cooperatistă Meșteșugărească

gradul 1 "C.T.", în baza contractului nr. 34 din 3 martie 2008, iar

în baza deciziei nr. 8 din 25 iunie 2008, emisă de președintele societății

menționate, iar prin decizia nr. 2 din 16 septembrie 2010, reclamantei i-a

„încetat la data de 02 octombrie 2010, contractul de muncă, din cauza

dificultăților economice, în condițiile stipulate la art. 64 alin. (5) din

statut”.

Prin cererea înregistrată sub nr. 8 din 25

ianuarie 2009, S.L.I. a solicitat Consiliului de Administrație al S.C.M. C.T.

să-i aprobe înscrierea ca membru cooperator, în condițiile Legii nr. 1/2005, și

a revenit la această cerere la data de

7 septembrie

201C

însă în Adunarea Generală a membrilor cooperator ce a avut loc la data

de 27 aprilie 2009, această cerere a fost respinsă, printre cei care au votat

împotrivă numărându-se și S.G.; persoană despre care se face afirmația, în

cuprinsul adresei nr. 118/6 octombrie 2010, că este „socrul petentei”.

Petiționara L.I.S. a solicitat Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, prin petiția datată 16 septembrie

2010, ca acesta să intervină în „aplicarea și controlul respectării

prevederilor Ordonanței nr. 137/2000, întrucât îmi sunt încălcate abuziv

drepturile prevăzute în lege”, anexând la această sesizare copia deciziei

privind desfacerea contractului de muncă și plângerea penală, din data de 10

septembrie 2010, adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad,

referitoare la pretinsa încălcarea de către administratorul unic al S.C.M.

C.T., a „drepturilor constituționale privind egalitatea în drepturi (…)”.

Prin Hotărârea nr. 314 din 10 noiembrie 2010,

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că aspectele

sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare,

în sensul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, drept pentru

care a dispus clasarea dosarului.

Apreciind că nu a fost îndeplinit ”rolul de

mediator” și că nici nu s-a exercitat rolul „de prevenire a faptelor de

discriminare”, ce reveneau Consiliului, S.L.I. a promovat prezenta acțiune în

procedura prevăzută de art. 20 din O.G. nr. 137/2000, solicitându-se se

instanței să dispună „reexaminarea și rejudecarea cazului de discriminare,

hărțuire și victimizare, în vederea stabilirii adevărului”, și evocându-se

faptul că este șomeră, nu are resurse financiare și are în întreținere "2

copii la facultate".

Prima instanță a apreciat că în mod

justificat Consiliul a considerat că, în cauză, nesoluționarea cererii formulate

de petentă la data de 21 ianuarie 2009, desfacerea contractului de muncă, ori

divergențele apărute în relația cu administratorul unic al societății

cooperatiste meșteșugărești reclamate, nu au semnificația unei "diferențe

de tratament" întemeiată pe sex, categorie socială, etc.

S-a considerat că pentru aplicarea

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, nu este suficient ca o persoană să fie supusă

unui tratament injust sau degradant, ca ea să fie hărțuită sau exclusă dintr-o

asociere cu scop lucrativ, întrucât însăși termenul de "discriminare"

presupune realizarea sau crearea unor deosebiri de esență între o persoană sau

alta; ori conflictul dintre S.L.I. și administratorul Cooperativei nu poate fi

circumscris întrucât, astfel cum însăși reclamanta recunoaște, el este unul

strict personal și nu urmărește crearea unui tratament mai puțin favorabil, în

raport cu alte persoane aflate în situații comparabile.

Instanța a concluzionat că dificultățile de

ordin personal neputând constitui suport al cererii de extindere a sferei de

acțiune a Consiliului și la alte situații decât cele avute în vedere de

legiuitor.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

II. Instanța de recurs

Recurenta-reclamantă S.L.I. a criticat

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

- în mod greșit în sentința atacată s-a făcut

referire la conflictul dintre ea și Președintele Cooperativei, întrucât la pct.

7 lit. c) din acțiunea introductivă a precizat că discriminarea directă a avut

loc în Adunarea Generală a membrilor cooperatori din 27 aprilie 2009, când i-a

fost respinsă cererea de a deveni membru cooperator, fiind admisă în schimb

cererea altei persoane – A.C., fără a se discuta un criteriu de selecție pentru

noii membri, sau a se argumenta în vreun fel opțiunea Adunării Generale,

creându-se astfel deosebiri de esență între o persoană și alta, hotărârea fiind

nelegală sub acest aspect;

- instanța în mod eronat și-a argumentat

soluția și pe împrejurarea că recurenta nu a contestat hotărârea Adunării

Generale, întrucât, nefiind membru cooperator, nu putea promova o asemenea

contestație, conform art. 44 pct. 3 Legea nr. 1/2005;

- i s-au încălcat drepturile prevăzute de

art. 7 alin. (3), lit. 9) din Legea nr. 1/2005 care prevede că „societățile

cooperative sunt organizații voluntare care se constituie pe baza liberului

consimțământ și sunt deschise tuturor persoanelor (…)”, or recurenta nu a fost

acceptată ca membru cooperator, deși nu îndeplinea toate condițiile legale,

fără a exista o justificare obiectivă a diferenței de tratament. Recurenta nu a

indicat temeiul legal al recursului formulat.

Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării nu a depus întâmpinare și nu a trimis reprezentanți în instanță,

iar intimata S.C.M. C.T. prin notele scrise depuse la dosar a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând criticile formulate prin prisma

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. se constată că acestea pot fi

subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a) Situația de fapt

Recurenta-reclamantă fostă salariată a

Societății Cooperatiste Meșteșugărești C.T. din Bârlad, la care a fost încadrată

în funcția de economist, până la data de 2 octombrie 2010 când i-a încetat

contractul de muncă în temeiul art. 64 alin. (5) din Statutul SCOM (ca urmare a

dificultăților economice) s-a considerat discriminată prin votul Adunării

Generale a cooperatorilor din 27 aprilie 2009, care i-a respins solicitarea de

a deveni membru cooperator, admițând în schimb cererea altei persoane A.C.,

fără nici o motivare.

Recurenta a reclamat această diferență de

tratament pretins discriminatorie Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, care i-a respins sesizarea prin Hotărârea nr. 314/10 noiembrie

2010, acțiunea în anularea acestei hotărâri fiind respinsă prin sentința nr.

125 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, atacată cu prezentul recurs.

b) Argumente pentru respingerea recursului

Criticile recurentei privesc mai mult

motivarea instanței de fond, care, în expunerea împrejurărilor care au condus

la situația litigioasă din prezenta cauză a amintit și de situația conflictuală

existentă între recurentă și Președintele cooperativei intimate, iar în

argumentarea soluției făcut trimitere și la faptul că hotărârea Adunării

Generale a membrilor cooperatori care a generat din împrejurarea pretins

discriminatorie nu a fost contestată de recurentă.

Aceste considerații nu reprezintă însă

motivele pentru care atât instanța, cât și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării au apreciat că în speță nu există o „discriminare” în sensul art.

2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel nu s-a făcut nici o susținere și cu

atât mai mult vreo dovadă că tratamentul diferit al recurentei în raport cu

cealaltă persoană acceptată a deveni membru cooperator s-a datorat vreunuia din

criteriile prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată, respectiv

vreunei deosebiri de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, HIV, apartenența la o categorie defavorizată, care să fi

determinat aplicarea tratamentului diferențiat.

Discriminarea în sensul art. 2 din O.G. nr.

137/2000 există când diferența de tratament reclamată este cauzată de unul din

criteriile interzise, menționate anterior, fiind necesar a se dovedi legătura

de cauzalitate între tratamentul diferențiat și cel puțin unul din criteriile

interzise, or în speță nu s-a invocat niciunul din criteriile interzise

enumerate anterior și în mod evident nu poate exista vreo legătură cu

tratamentul pretins discriminator.

Votul diferit al Adunării Generale a

membrilor cooperatori din 27 aprilie 2009 cu privire la solicitarea recurentei,

în raport cu cea a altei persoane reprezintă poziția subiectivă a celor care au

participat la această ședință (între care și socrul recurentei) în raport cu

persoana și calitățile individuale ale celor două solicitante, tensiunile și

starea conflictuală dintre recurentă și conducătorul cooperativei putând să fi

fost un factor care să fi determinat votul, tratamentul diferențiat de care s-a

bucurat recurenta în raport cu cealaltă persoană, nefiind în nici un caz

discriminator, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, așa cum corect a

concluzionat și instanța de fond.

Constatând că sentința atacată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304

C. proc. civ., în temeiul art. 312 (1) și art. 20 (1) și (2) din Legea nr.

554/2004, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de reclamanta

S.L.I. împotriva sentinței nr. 125 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

februarie 2012.

Procesat

de GGC - NN