ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1051/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul M.M.Ș. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D.,

contestație împotriva Hotărârii nr. 287 din 25 iulie 2011 a C.N.C.D.,

solicitând instanței sa constate faptul ca hotărârea nr. 287 din 25 iulie 2011

a fost pronunțată cu încălcarea dreptului său la apărare și la o dreaptă

judecata cu consecința nelegalității și netemeiniciei sale, să constate

nulitatea hotărârii nr. 287/2011 și in subsidiar să oblige pârâta la

rejudecarea cauzei aferente Dosarului nr. 595/2010, într-un termen de 90 de

zile de la rămânerea definitiva și irevocabila a deciziei pe care o va da.

Prin Sentința civilă

nr. 2837 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului M.M.Ș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a sesizat C.N.C.D. prin

petiția înregistrată cu nr. 8374 din 22 octombrie 2010 în vederea constatării

unei situații de discriminare creată de societatea angajatoare SC C.E. SRL prin

săvârșirea unor acte cu caracter discriminatoriu în sensul că i-a fost aplicat

un tratament diferit comparativ cu colegii săi, urmare a contestării în

instanță a unei decizii unilaterale de modificare a contractului individual de

muncă.

A mai solicitat

reclamantul obligarea C.N.C.D. la rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat

hotărârea atacată pe care o critică sub aspectul încadrării greșite a faptelor

și sub aspectul faptului că a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la

apărare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de apel a

reținut faptul că dacă textul O.G. nr. 137/2000 indică termenul de adoptare a

hotărârii de 90 zile de la data sesizării, acesta nu poate fi interpretat în

sensul că ar fi un termen imperativ, iar nerespectarea acestui termen nu duce

la nelegalitatea hotărârii emise de C.N.C.D., că acțiunea de investigare nu

este obligatorie pentru Consiliu, putând fi dispusă în situația în care este

nevoie de obținerea de informații suplimentare și care să fie utile în

soluționarea dosarului și că legiuitorul a lăsat la latitudinea titularului de

dosar selectarea probelor, fiind și singurul care poate cu privire la

utilitatea și necesitatea administrării de probe pentru soluționarea dosarului.

În continuare,

analizând petiția formulată de reclamant către C.N.C.S. la

22

octombrie

2010,

prima instanță a constatat că reclamantul a investit Consiliul cu soluționarea

unor acte și fapte de discriminare săvârșite de către angajator ca urmare a

contestării în instanță a unei decizii unilaterale de modificare a contractului

individual de muncă, aspect ce nu poate constitui un motiv în săvârșirea de

acte sau fapte de discriminare de către angajator împotriva reclamantului.

Curtea a apreciat că nu

sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000

pentru calificarea faptei ca fiind de discriminare, respectiv existența unui tratament

diferențiat, existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1),

tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect, restrângerea, înlăturarea

, recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept

recunoscut de lege, iar tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de

un scop legitim iar metodele utilizate să nu fie adecvate și necesare.

Împotriva sentinței civile

nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul M.M.Ș., solicitând casarea

acesteia și rejudecarea cauzei pentru a se constata că hotărârea C.N.C.D. nr. 287

din 25 iulie 2011 a fost netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac

s-a susținut, în esență, că instanța de fond a greșit prin modul în care a analizat

cererea reclamantului, și anume examinând fondul sesizării sale privind discriminarea

și nu viciile de procedură în urma cărora a fost adoptată hotărârea contestată;

că pârâta C.N.C.D. a dat o încadrare greșită faptelor sesizate de reclamantul-recurent;

că hotărârea contestată a reținut în mod eronat faptul că nu ar exista probe; că

viciile de procedură descrise de către recurent sunt grave și de natură a determina

nulitatea hotărârii C.N.C.D. contestate; că, prin considerentele prezentate, instanța

de fond a demonstrat că nu a înțeles susținerile recurentului-reclamant și nu a

motivat corespunzător soluția dispusă.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale aplicabile în

materie, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii introductive

de instanță îl constituie anularea Hotărârii nr. 287/2011 emisă de intimatul-pârât

C.N.C.D., hotărâre prin care s-a constatat că faptele prezentate de recurentul-reclamant

prin petiția formulată, nu întrunesc elementele constitutive ale faptelor de discriminare

în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), (6) și (7) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În raport de obiectul

acțiunii, instanța de fond a avut a analiza legalitatea hotărârii contestate atât

cu privire la existența unor eventuale „vicii de procedură” invocate de recurent,

cât și cu privire la fondul soluției adoptate care vizează existența sau inexistența

unor fapte de discriminare.

Cu privire la motivele

de recurs prin care recurentul-reclamant susține că Hotărârea nr. 287/2011 este

„nulă” deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G.

nr. 137/2000 în sensul că hotărârea nu a fost adoptată în termenul de 90 de zile

prevăzut; că intimatul-pârât nu a utilizat calea investigației la fața locului,

respectiv la sediul angajatorului și că nu au fost administrate toate probele solicitate

de recurent, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând a le înlătura ca

atare.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/ 2000, „Hotărârea Colegiului director de soluționare

a unei sesizări, se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării”.

Din modul de redactare

al textului mai sus arătat rezultă în mod evident că termenul de 90 de zile nu este

un termen imperativ așa cum susține recurentul-reclamant, ci un termen de recomandare

asemănător termenelor din C. proc. civ. care reglementează durata în care poate

fi redactată o hotărâre judecătorească. În același sens este de reținut și faptul

că lipsa reglementării unei sancțiuni pentru nerespectarea acestui termen conduce

la concluzia că natura lui este de recomandare. De altfel, în același sens este

și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

Tot astfel, Curtea nu

poate reține ca fiind un „viciu de procedură” faptul că în soluționarea petiției

intimatul-pârât C.N.C.D. nu a utilizat calea investigației la fața locului, respectiv

la sediul angajatorului.

Sub acest aspect, relevante

sunt dispozițiile art. 41 alin. (1) din Ordinul C.N.C.D. nr. 148/2008 privind procedura

internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor potrivit cu care „titularul de

dosar dispune prin rezoluție acțiunea de investigare, dacă este cazul după studierea

petiției și a mijloacelor de probă anexate”. Rezultă așadar, din dispozițiile legale

mai sus citate, că acțiunea de investigare nu este obligatorie pentru C.N.C.D. și

că ea poate fi dispusă atunci când se apreciază că este nevoie de obținerea unor

informații suplimentare.

Cât privește criticile

referitoare la neadministrarea unor probe solicitate de recurent, acestea urmează

a fi de asemenea, înlăturate ca nefondate, având în vedere dispozițiile art. 70

alin. (1) din același ordin C.N.C.D. în raport de care: „colegiul director poate

admite orice probă dacă se consideră că ea poate să ducă la soluționarea dosarului”.

Față de dispozițiile acestui

text de lege, împrejurarea că intimatul-pârât nu a încuviințat proba cu expertiză

informativă sau proba testimonială, probe solicitate de recurent, nu constituie

un „viciu” care să ducă la nelegalitatea hotărârii.

Motivele de recurs invocate

de recurentul-reclamant care vizează fondul sesizării, respectiv existența unor

fapte de discriminare, sunt nefondate și lipsite de suport probator, Curtea reținând

următoarele:

Prin petiția formulată

și înregistrată la C.N.C.D., recurentul-reclamant a susținut că societatea angajatoare

SC C.E. SRL, ca urmare a contestării în instanță a unei decizii unilaterale de modificare

a contractului de muncă, a întreprins față de el o serie de acte cu caracter discriminatoriu

în sensul că i s-a aplicat un tratament diferit față de alți angajați.

În raport de obiectul

petiției, judecătorul fondului în mod corect a reținut faptul că a contesta în instanță

o decizie unilaterală de modificare a contractului individual de muncă, nu poate

constitui un motiv în săvârșirea unor acte de discriminare, așa cum sunt ele deținute

de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv: „potrivit prezentei ordonanțe,

prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință,

pe bază de naționalitate, rasă, sex, religie, etnie, limbă, categorie socială, convingeri,

vârstă, handicap, infecție HIV, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau

efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții

de legalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor

recunoscute de lege în domeniul economic, politic, social și cultural sau în orice

alte domenii ale vieții publice”.

Or, așa cum rezultă din

probele administrate în raport de susținerile recurentului, în cauză nu s-au făcut

dovezi din care să rezulte că față de recurent au fost săvârșite fapte de discriminare

în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312(1) Cod procedura civilă,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.M.Ș. împotriva

sentinței civile nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie

2014.