ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.S. a solicitat, în

contradictoriu cu C.N.C.D., anularea/modificarea Hotărârii nr. 93 emisă de

pârât la data de 02 iunie 2010, prin care i s-a respins solicitarea de

constatare a unei discriminări privind disponibilizarea sa de către SC C. SA

Buzău în cadrul căreia a fost angajat până la data de 19 iunie 2009, când, prin

Decizia nr. 228/2001 s-a dispus concedierea sa.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că se consideră discriminat întrucât

din ziua primirii preavizului de concediere, în atelierul galvanizare unde

lucra a fost adusă o altă salariată, din alt atelier, ulterior fiind angajate

alte două persoane în același atelier, deși în organigrama societății erau

prevăzuți numai doi salariați.

Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 212 din 6 octombrie 2010 a respins acțiunea formulată de

reclamantul B.S. în contradictoriu cu C.N.C.D., ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin

Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009 SC C. SA Buzău a dispus concedierea

reclamantului ca urmare reorganizării activității societății, neavând

posibilitatea trecerii acestuia pe un alt post corespunzător pregătirii

profesionale.

Din

considerentele Hotărârii nr. 93/2010 emisă de autoritatea pârâtă, rezultă că

societatea a respectat legislația muncii, în sensul că măsura concedierii s-a

prefigurat printr-un proiect în care erau cuprinși 51 de salariați, stabilind

criterii pentru selecționarea acestora, conform art. 76 alin. (4) din

contractul colectiv de muncă, iar la 14 mai 2009 Consiliul de administrație a

aprobat noua organigramă a societății și programul de disponibilizare

colectivă, stabilindu-se ulterior data concedierii salariaților, 18 iunie 2009,

cărora li s-a acordat preavizul prevăzut de lege, astfel că măsurile luate de

societate dovedesc faptul că restructurarea acesteia a fost reală și efectivă,

ca urmare a actualelor condiții economice și nu l-a vizat numai pe reclamant.

Concluzionând,

judecătorul fondului a constatat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 2 alin. (l) din O.G. nr. 137/2000.

Reclamantul

nu a dovedit în nici un fel existenta vreunei situații de discriminare, iar

împrejurarea că în locul său ar fi fost adusă o altă persoană de sex feminin,

dintr-un alt atelier al societății care și-a reorganizat activitatea, putea

forma eventual obiectul unui litigiu de muncă, în care să fi fost contestată

măsura disponibilizării, iar susținerea potrivit căreia măsura concedierii ar

fi reprezentat o consecință a acțiunilor în justiție, aflate în curs de

soluționare, pe rolul instanțelor, dintre soția reclamantului și SC C. SA

Buzău, de asemenea, nu este dovedită. S-a reținut, de asemenea, că măsurile

luate de societate și necontestate, dovedesc faptul că restructurarea a fost

reală și efectivă și nu 1-a vizat numai pe reclamant.

Împotriva

Sentinței nr. 213 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul, fără a

indica temeiul legal al acestuia.

În motivarea căii de atac recurentul

susține, în esență, că prin măsura de concediere a fost discriminat pe

criteriul de sex și vârstă întrucât în locul său a fost adusă o altă salariată

din alt atelier, de sex feminin, mai tânără, că în realitate, nu a avut loc o

reorganizare reală și efectivă a activității SC C. SA Buzău.

Prin

memoriul formulat ulterior au fost reiterate cele menționate în cererea de

recurs.

Înalta

Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel

cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, recurentul arată că măsura

concedierii sale este nelegală întrucât locul său a fost ocupat de o altă

salariată de sex feminin, mai tânără, din alt atelier al SC C. SA Buzău.

Instanța

de fond, în mod corect a reținut că este legală Decizia nr. 93 din 2 iunie 2010

emisă de C.N.C.D., întrucât situația invocată, referitoare la ocuparea postului

de către o persoană de sex feminin, mai tânără, nu pune în discuție un eventual

raport de cauzalitate între desfacerea contractului de muncă și criteriul de

sex și vârstă, nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 2 din O.G. nr.

137/2000, republicată, pentru a fi reținută în cauză o faptă de discriminare.

Aspectele

menționate în cererea de recurs nu au legătură cu soluția pronunțată, putând

constitui argumente în cazul unei acțiuni prin care se contestă legalitatea măsurii

de concediere dispusă prin Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009, în ceea ce-l

privește pe recurentul-reclamant.

Prin

urmare, împrejurările invocate de recurent exced incidenței art. 2 din O.G. nr.

137/2000, republicată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Natura

discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că

diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu interzis,

ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat

și criteriul interzis de lege, invocat în situația persoanei care se consideră

discriminată. Instanțele de contencios administrativ în fața cărora se invocă

fapte de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000, republicată, analizează

aceste fapte prin prisma criteriilor de sex și vârstă și nu fapte care țin de

legalitatea și temeinicia unor decizii din sfera jurisdicției muncii si care

intră sub incidența altor acte normative.

Întrucât,

așa cum s-a reținut, prin cererea de recurs nu se aduc nici un fel de critici

sentinței recurate sub aspectul greșitei soluționări a cauzei din perspectiva

O.G. nr. 137/2000, față de considerentele expuse, Înalta Curte, în raport și de

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., apreciază ca fiind corectă

soluția instanței de fond, astfel că nu poate fi reținută situația prevăzută de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, art. 312 alin. (l) teza a Il-a C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.S.

împotriva Sentinței nr. 212 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 mai 2011.