ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2539/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.S. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.C.D., anularea/modificarea Hotărârii nr. 93 emisă de pârât la data de 02 iunie 2010, prin care i s-a respins solicitarea de constatare a unei discriminări privind disponibilizarea sa de către SC C. SA Buzău în cadrul căreia a fost angajat până la data de 19 iunie 2009, când, prin Decizia nr. 228/2001 s-a dispus concedierea sa. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că se consideră discriminat întrucât din ziua primirii preavizului de concediere, în atelierul galvanizare unde lucra a fost adusă o altă salariată, din alt atelier, ulterior fiind angajate alte două persoane în același atelier, deși în organigrama societății erau prevăzuți numai doi salariați.

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 212 din 6 octombrie 2010 a respins acțiunea formulată de reclamantul B.S. în contradictoriu cu C.N.C.D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009 SC C. SA Buzău a dispus concedierea reclamantului ca urmare reorganizării activității societății, neavând posibilitatea trecerii acestuia pe un alt post corespunzător pregătirii profesionale.

Din considerentele Hotărârii nr. 93/2010 emisă de autoritatea pârâtă, rezultă că societatea a respectat legislația muncii, în sensul că măsura concedierii s-a prefigurat printr-un proiect în care erau cuprinși 51 de salariați, stabilind criterii pentru selecționarea acestora, conform art. 76 alin. (4) din contractul colectiv de muncă, iar la 14 mai 2009 Consiliul de administrație a aprobat noua organigramă a societății și programul de disponibilizare colectivă, stabilindu-se ulterior data concedierii salariaților, 18 iunie 2009, cărora li s-a acordat preavizul prevăzut de lege, astfel că măsurile luate de societate dovedesc faptul că restructurarea acesteia a fost reală și efectivă, ca urmare a actualelor condiții economice și nu l-a vizat numai pe reclamant.

Concluzionând, judecătorul fondului a constatat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (l) din O.G. nr. 137/2000. Reclamantul nu a dovedit în nici un fel existenta vreunei situații de discriminare, iar împrejurarea că în locul său ar fi fost adusă o altă persoană de sex feminin, dintr-un alt atelier al societății care și-a reorganizat activitatea, putea forma eventual obiectul unui litigiu de muncă, în care să fi fost contestată măsura disponibilizării, iar susținerea potrivit căreia măsura concedierii ar fi reprezentat o consecință a acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare, pe rolul instanțelor, dintre soția reclamantului și SC C. SA Buzău, de asemenea, nu este dovedită.

S-a reținut, de asemenea, că măsurile luate de societate și necontestate, dovedesc faptul că restructurarea a fost reală și efectivă și nu 1-a vizat numai pe reclamant. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva Sentinței nr. 213 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul, fără a indica temeiul legal al acestuia. În motivarea căii de atac recurentul susține, în esență, că prin măsura de concediere a fost discriminat pe criteriul de sex și vârstă întrucât în locul său a fost adusă o altă salariată din alt atelier, de sex feminin, mai tânără, că în realitate, nu a avut loc o reorganizare reală și efectivă a activității SC C. SA Buzău.

Prin memoriul formulat ulterior au fost reiterate cele menționate în cererea de recurs. 3. Soluția instanței de recurs. Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, recurentul arată că măsura concedierii sale este nelegală întrucât locul său a fost ocupat de o altă salariată de sex feminin, mai tânără, din alt atelier al SC C. SA Buzău. Instanța de fond, în mod corect a reținut că este legală Decizia nr. 93 din 2 iunie 2010 emisă de C.N.C.D., întrucât situația invocată, referitoare la ocuparea postului de către o persoană de sex feminin, mai tânără, nu pune în discuție un eventual raport de cauzalitate între desfacerea contractului de muncă și criteriul de sex și vârstă, nefiind îndeplinite cerințele impuse de art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, republicată, pentru a fi reținută în cauză o faptă de discriminare. Aspectele menționate în cererea de recurs nu au legătură cu soluția pronunțată, putând constitui argumente în cazul unei acțiuni prin care se contestă legalitatea măsurii de concediere dispusă prin Decizia nr. 228 din 19 iunie 2009, în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant. Prin urmare, împrejurările invocate de recurent exced incidenței art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu interzis, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul interzis de lege, invocat în situația persoanei care se consideră discriminată.

Instanțele de contencios administrativ în fața cărora se invocă fapte de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000, republicată, analizează aceste fapte prin prisma criteriilor de sex și vârstă și nu fapte care țin de legalitatea și temeinicia unor decizii din sfera jurisdicției muncii si care intră sub incidența altor acte normative. Întrucât, așa cum s-a reținut, prin cererea de recurs nu se aduc nici un fel de critici sentinței recurate sub aspectul greșitei soluționări a cauzei din perspectiva O.G. nr. 137/2000, față de considerentele expuse, Înalta Curte, în raport și de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond, astfel că nu poate fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (l) teza a Il-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.S. împotriva Sentinței nr. 212 din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.