ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2892/2015

Decizia nr. 2892/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 303 din 18 decembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins în tot acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Buzău, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, având în ca obiect anularea Încheierii nr. VI.100 din 9 septembrie 2013 și suspendarea executării deciziilor nr. 7, 8 și 9 din 19 iunie 2013, acte administrative emise de către pârâtă. Totodată a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii de 10.000 lei, achitată cu recipisa de consemnare aflată la Registrul de valori al instanței.

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

La termenul de dezbateri asupra recursului, potrivit celor consemnate în practicaua acestei decizii, recurenta a arătat că renunță la criticile care au fost circumscrise pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., susținându-le numai pe acelea care vizează motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest cadru fixat de autorul căii de atac, Înalta Curte reține că sentința fondului este combătută sub următoarele aspecte:

• nu s-a analizat materialul probator aflat la dosarul cauzei, mai ales contractele individuale de muncă și fișele de post ale salariaților, stabilindu-se o vinovăție generică, necircumstanțiată, a acestora; nu s-au analizat în concret atribuțiile de serviciu și nu s-a observat că atribuțiile celor trei salariate nu se suprapun și nu sunt aferente aceluiași segment de activitate;

• în considerentele sentinței se face o reiterare a argumentelor celor două părți însă soluția nu se bazează pe o analiză efectivă a temeiniciei și oportunității deciziilor de suspendare din funcție din prisma îndatoririlor de serviciu pe care le avea fiecare dintre salariate;

• judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra motivelor de nelegalitate a deciziilor de suspendare din funcție, referitoare la îndeplinirea întocmai a îndatoririlor de serviciu de către salariatele B. și C., ceea ce echivalează cu o nemotivare a sentinței și determină împiedicarea instanței de recurs de a exercita un control de legalitate asupra acesteia;

• nu au fost examinate argumentele referitoare la condițiile atragerii răspunderii disciplinare conform legislației muncii;

• nu s-a motivat corespunzător soluția de respingere a suspendării executării deciziilor Curții de Conturi, ignorându-se jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, precum și Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 iunie 2014, intimata Curtea de Conturi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că în cuprinsul recursului se regăsesc critici ale actelor administrative formulate pentru prima oară în calea de atac, indicând în acest sens aspectele referitoare la atribuțiile de serviciu ale celor trei salariate și trimiterile la unele acte normative. A subliniat că în răspunsurile la notele de relații solicitate, niciuna dintre persoanele respective nu a făcut referire la faptul că nu ar avea atribuții de serviciu în acel domeniu.

Intimata a susținut că sentința fondului este motivată corespunzător, inclusiv din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 94/1992, textul nefăcând vreo distincție între natura cauzelor care pot antrena suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea unor abateri financiare.

Prin încheierea din 20 martie 2015, Înalta Curte a admis în principiu recursul formulat de către SC A. SA Buzău, însușindu-și raportul întocmit de magistratul-asistent de soluționare a cauzei potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul probei cu înscrisuri, admisibile în recurs conform art. 492 C. proc. civ., s-a depus de către intimată Ordonanța din 29 aprilie 2015, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a admis plângerea formulată de Curtea de Conturi a României și a dispus redeschiderea urmăririi penale față de suspecții: D., E., C. și B. Din cuprinsul acestui act de procedură penală mai rezultă că inculpata F. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. 4770/P/2013 al aceleiași unități de parchet, pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare în formă continuată, constând în aceea că în perioada ianuarie 2010 - decembrie 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, și-a însușit din gestiune suma totală de 257.556 lei.

Examinând sentința atacată prin prisma motivului de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă SC A. SA Buzău a supus controlului de legalitate Încheierea VI.100 din 9 septembrie 2013, prin care Curtea de Conturi a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale i-a respins contestațiile îndreptate împotriva Deciziilor nr. 7, 8 și 10 din data de 19 iunie 2013, având același emitent.

Prin aceste trei decizii s-a solicitat recurentei, în calitate de entitate auditată, să suspende din funcție trei angajați, respectiv pe: E., contabil șef; C., referent serviciul financiar-contabilitate și pe B., referent serviciul contracte.

În motivarea actelor atacate s-au prezentat deficiențele constatate prin Raportul de Control nr. 223 din 15 februarie 2013 încheiat în urma acțiunii de control al situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al unităților administrativ teritoriale de către societăți comerciale de interes local.

În concret, s-a reținut că în anul 2012, recurenta a încheiat cu producători agricoli individuali un număr de 267 contracte de încheiere ( pentru tarabe în Piața Centrală, administrată de SC A. SA Buzău), prin care s-a stabilit o chirie totală de 821.160 lei. Contractele nu au fost înregistrate în contabilitate, iar entitatea nu a facturat lunar contravaloarea chiriei, conform contractelor menționate.

S-a constatat că recurenta nu avea o evidență analitică a clienților, nu a urmărit modul de derulare a contractelor, situațiile sale financiare nereflectând realitatea, evidența încasării chiriilor a fost ținută de casieră într-un registru în care au fost depistate mai multe erori, neconcordanțe, etc.

În cele trei decizii atacate sunt punctate abaterile imputate fiecăruia dintre cei trei angajați ai recurentei, prin raportare la atribuțiile postului ocupat, considerându-se că pentru înlăturarea deficiențelor semnalate se impune, în temeiul art. 45 din Legea nr. 94/1992 suspendarea lor din funcție până la soluționarea definitivă a cauzelor în care sunt implicați.

Soluționând cauza, prima instanță a reținut, în esență, că prin "persoană acuzată" în sensul art. 45 din Legea nr. 94/1992, legiuitorul nu a avut în vedere doar o acuzație în materie penală, ci și în alte domenii. De altfel, a observat că în speță au fost sesizate organele de cercetare penală. Cât privește premisele factuale ale cauzei, curtea de apel a reținut că Raportul de control relevă suficiente dovezi cu privire la vinovăția, cel puțin disciplinară și administrativă a persoanelor vizate de deciziile atacate.

Sentința primei instanțe este legală.

Recurenta și-a încadrat criticile formulate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Recurenta reproșează instanței de fond că nu i-a examinat toate argumentele, respectiv că le-a abordat superficial pe cele asupra cărora a considerat necesar să se pronunțe.

Verificând motivele de nelegalitate din acțiunea judiciară, Înalta Curte remarcă inconsistența motivului de casare.

Astfel, reclamanta SC A. SA Buzău a criticat actele atacate, în esență, sub două aspecte:

• neîntrunirea ipotezei normative din art. 45 al Legii nr. 94/1992, în sensul inexistenței unei "persoane acuzate" în sens penal ("asupra căreia a început urmărirea penală și s-a declanșat acțiunea penală, spre a fi cel puțin învinuit în acea cauză",) și

• ignorarea vinovăției exclusive a casierei F. în neevidențierea veniturilor respective, precum și a "politicilor contabile" ale societății care prevedeau evidențierea veniturilor direct pe baza borderourilor centralizate lunar, anexate la registrul de casă.

Instanța de fond a examinat încheierea Curții de Conturi și, implicit, cele trei decizii contestate din perspectiva motivelor de nelegalitate formulate de societate, iar această examinare a fost efectivă, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b)) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 94/1992: "Curtea de Conturi cere celor în drept suspendarea din funcție, în condițiile legii, a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, constatate în urma controalelor sau a auditurilor efectuate, până la soluționarea definitivă a cauzei în care sunt implicate".

Fiind sesizată cu o obiecție de neconstituționalitate a acestui text legal, prin Decizia nr. 1094/2008 Curtea Constituțională a constatat că este constituțional, în motivare arătând că "prin aceste dispoziții nu este încălcată prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 23 alin. (1) din Constituție, care se referă exclusiv la procese penale, iar cererea Curții de Conturi poate privi alte abateri financiare care nu au caracter penal".

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că măsura administrativă a suspendării raportului de muncă pe o perioadă limitată, nu se dispune de către Curtea de Conturi ci de către angajator, care "decide în legătură cu această cerere".

În acest coordonate, Înalta Curte constată că interpretarea propusă de recurentă a fost în mod justificat respinsă de curtea de apel, neputând fi socotită superficială sau contradictorie analiza efectuată cu privire la sintagma de "persoană acuzată".

Mai mult, potrivit înscrisului nou administrat în recurs - pct. 4 din această decizie - toate cele trei persoane vizate de deciziile Curții de Conturi sunt urmărite penal, așa încât premisa normativă trebuie considerată îndeplinită chiar prin prisma propriei interpretări a recurentei-reclamante.

Cât privește examinarea în concret a condițiilor antrenării răspunderii fiecărui angajat cu atribuții în evidențierea încasărilor societății, în limitele cauzei de față aceasta nu era necesară, câtă vreme conducătorul entității auditate era cel îndrituit să aducă la îndeplinire solicitarea Curții de Conturi de suspendare a acestora din funcție.

Totuși, curtea de apel a analizat constatările din Raportul de control și a punctat că în contextul neregulilor identificate în contabilitatea societății, solicitarea este justificată.

În fine, nici criticile referitoare la modul de soluționare a cererii de suspendare întemeiate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi primite, în contextul în care soluția pe fondul cauzei este legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 din C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA Buzău împotriva Sentinței nr. 303 din 18 decembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2015

Procesat de GGC - ED