ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul litigiului dedus judecății Prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti-sectia a VIII-a, in data de 29.04.2015, reclamanta A. a chemat in judecata pe paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Ploiesti si Tribunalul Buzau, solicitand instantei ca prin hotatarea pe care o va pronunta, sa dispuna: 1. Anularea Ordinului Ministrului Justitiei nr. 128/C/20.01.2015.

Obligarea paratului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de incadrare a reclamantei, în categoria de vechime în magistratura 3-5 ani, clasa de salarizare 94 si coeficientul de salarizare 9,94, cu începere din data de 01.01.2015, in termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării unei penalități de 10.000 RON/zi de întârziere și a unei amenzi în sarcina ministrului justiției de 20% din salariul minim brut pe economie/zi de întârziere.

Obligarea pârâților la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariele cuvenite potrivit alineatului precedent și cele încasate pe perioada 01.02.2015 - zi, precum si a dobanzii legale aferente, calculate de la 01.01.2015, pana la data achitatii efective si integrale a drepturilor.

Obligarea paratului Ministerul Justitiei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Obligarea paratului Ministerul Justitiei la plata cheltuielilor de judecata. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2346 din 24 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Ploiești, ca neîntemeiată, iar pe fond a respins actiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Buzău, ca neîntemeiata. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2346 din 24 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocaând critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În motivarea cererii de recurs, recurenta- reclamantă a arătat că în mod eronat instanța de fond a considerat că drepturile salariale au fost calculate corect, prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, în condițiile în care Ministerul Justiției nu a făcut aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 27/2006, ci a calculat drepturile salariale ale recurentei prin raportare la prevederile Legii nr. 284/2010, după cum reiese în mod clar din cuprinsul Ordinului Ministrului Justiției nr. 128/C/20.01.2015. În raport cu aceste aspecte, instanța de fond a făcut abstracție de faptul că prevederile Anexei la O.U.G. nr. 27/2006 nu erau în vigoare nici la data de 1 ianuarie 2012 (data la care recurenta a fost încadrată pe funcția de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurilor), nici la data de 20 ianuarie 2015 (data emiterii Ordinului Ministrului Justiției nr. 128/C/20.01.2015), fiind abrogate de pct. 7 alin. (1) al art. 48, Cap. VI din Legea-cadru nr. 330/2009, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 noiembrie 2009. Legea nr. 284/2010, în raport cu care Ministerul Justiției a calculat drepturile salariale ale recurentei, nu condiționează aplicarea unui coeficient superior de multiplicare de validarea examenului de capacitate în cazul judecătorilor stagiari cu vechime mai mare de 3 ani. Sub aspectul încadrării în clasele de salarizare, recurenta-reclamantă a arătat, în critica sentinței recurate, că instanța de fond a interpretat greșit prevederile Capitolului I Anexa nr. VI din Legea nr. 284/2010, susținând că legea operează cu criteriul de clasificare "funcția deținută", respectiv cu subcriteriul de clasificare "vechimea în funcție" și că, din acest motiv, în cazul judecătorilor stagiari, o vechime superioră celei de 3 ani nu produce niciun efect și nu prezintă nicio relevanță sub aspectul salarizării. Astfel, aplicând interpretarea reținută de instanța de fond, ar rezulta că recurenta se încadrează, din punct de vedere al funcției deținute, în categoria "judecător stagiar", iar din punct de vedere al vechimii, în categoria "0-3 ani". Totuși, această interpretare nu corespunde situației de fapt, întrucât recurenta, deși deține funcția de judecător stagiar, are o vechime în magistratură mai mare de 3 ani. De asemenea, instanța de fond apreciază în mod greșit că, deși pot exista magistrați stagiari cu o vechime de peste 3 ani, acest fapt nu prezintă relevanță sub aspectul salarizării. În acest context, recurenta- reclamantă a precizat că din prevederile Cap. I din Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010 rezultă faptul că judecătorul stagiar cu o vechime în magistratură mai mare de 3 ani nu este încadrat în nicio categorie, motiv pentru care trebuie să se dea eficiență vechimii efective pe care recurenta o are în magistratură, cu consecința încadrării într-o clasă superioară de salarizare, și anume celei corespunzătoare unui judecător cu grad de judecătorie cu 3-5 ani vechime. O interpretare contrară ar conduce la o situație nelegală (reținerea drept criteriu a vechimii de 0-3 ani, ceea ce nu corespunde realității) și la o discriminare nejustificată. Încadrarea recurentei în categoria "judecător cu grad de judecătorie", cu 3-5 ani vechime" corespunde pe deplin situației de fapt, întrucât, de pe o parte, categoria indicată nu face referire exclusivă la judecătorii definitivi cu grad de judecătorie, iar pe de altă parte judecătorul stagiar deține grad profesional de judecătorie. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 noiembrie 2015, intimatul-pârât Tribunalul Buzău a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Ministerul Justiției a formulat întâmpinare înregistrată la dosarul cauzei la data de 09.12.2015, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate. Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare înregistrată la dosarul cauzei la data de 23.12.2015 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, a cărui comunicare s-a dispus prin încheierea din 13 februarie 2018. Prin încheierea din 31 octombrie 2018, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului. În motivarea acestei dispoziții s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinările depuse de către intimați la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. Prin argumentele dezvoltate în cererea de recurs, recurenta-reclamantă reia, în mare parte, criticile de nelegalitate a ordinului contestat, expuse în acțiunea introductivă de instanță, și le transpune în cererea de recurs sub forma unor critici punctuale la adresa sentinței recurate. Criticile invocate de recurenta-reclamantă se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia urmează a fi analizat recursul. Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, conform căreia instanța de fond a apreciat greșit că cuantumul concret al drepturilor salariale a fost calculat prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, când în fapt acesta s-a calculat în raport de prevederile Legii nr. 284/2010, este nefondată. Instanța de fond a analizat cauza sub acest aspect, constatând că din referatul de calcul al drepturilor salariale depus la dosarul de fond, rezultă că reclamantei i s-a aplicat coeficientul de multiplicare 9,00, prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006, anexa, lit. A), pct. 29, aferent judecătorilor cu 2-3 ani vechime. Înalta Curte este în acord cu opinia judecătorului fondului, conform căreia reclamantei nu i se putea aplica coeficientul de multiplicare 13,500, prevazut la pct. 28, pentru judecatorii cu vechime în magistratura mai mare de 3 ani, deoarece nota nr. x din anexa sus amintită prevede ca "dupa validarea examenului de capacitate, inclusiv in perioada prevazuta la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicata, judecatorilor si procurorilor li se aplica coeficientul prevazut la lit. A), pct. 28. Acelasi coeficient se aplica si judecatorilor si procurorilor definitivi la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, cu o vechime mai mica de 3 ani". Prin urmare, coeficientul prevăzut la lit. A) pct. 28 li se aplica doar judecătorilor cărora li s-a validat examenul de capacitate, iar judecătorii stagiari nu îndeplinesc această condiție, considerente pentru care intimatul-parat Ministerul Justitiei a valorificat legal vechimea în magistratura a reclamantei la stabilirea drepturilor salariale. În fine, instanța de control judiciar mai reține că trimiterea la prevederile O.U.G. nr. 27/2006 a fost făcută de judecătorul fondului în considerarea modului în care legile de salarizare unitară, începând cu Legea nr. 330/2009, au dat eficiență nivelului drepturilor salariale aflate în plată în perioadele de referință. În ceea ce privește cea de-a doua critică, prin care recurenta-reclamantă afirmă că instanța de fond a interpretat greșit prevederile Capitolului I Anexa nr. VI din Legea nr. 284/2010, susținând că legea operează cu criteriul de clasificare "funcția deținută", respectiv cu subcriteriul de clasificare "vechimea în funcție" și că, din acest motiv, în cazul judecătorilor stagiari, o vechime superioră celei de 3 ani nu produce niciun efect și nu prezintă nicio relevanță sub aspectul salarizării, de asemenea Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată. Instanța de fond a analizat în mod corect argumentele părților și în ceea ce privește modalitatea de încadrare în clasa de salarizare, reținând că, sub imperiul Legii nr. 284/2010, "vechimea în magistratură", definită în art. 86 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data soluționării cererii, nu mai reprezintă un criteriu în raport cu care să se realizeze încadrarea într-o clasă de salarizare. Referitor la stabilirea coeficienților de ierarhizare, Anexa VI a Legii nr. 284/2010, prevede expres, în Capitolul I ‚ Nota nr. 1, că, prin vechime în funcție, în sensul prezentei anexe, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora sau magistrat-asistent. Potrivit art. 8, alin. (1) din Cap. VIII- Reglementări specifice personalului din sistemul justiției- al Anexei VI a Legii nr. 284/2010, salarizarea magistratilor se face în functie de nivelul instantelor sau parchetelor, functia detinuta, vechimea în munca și vechimea in functie. În condițiile în care, în materie de salarizare, legiuitorul nu mai opereaza cu vechimea în magistratura, ci cu vechimea în functie, instanța de fond a reținut corect că perioada în care recurenta-reclamantă a îndeplinit funcția de personal de specialitate juridică în cadrul Institutului Național al Magistraturii poate fi valorificată, doar la acordarea pensiei de serviciu, iar nu la acordarea drepturilor salariale pentru vechimea în funcție și la stabilirea clasei de salarizare în raport cu vechimea în funcție. Conform tabelulului de la Capitolul 1 din Anexa VI a Legii nr. 248/2010, primul criteriu folosit de legiuitor pentru clasificarea magistratilor il constituie "functia", criteriu ce clasifică distinct destinatarii legii în auditori de justitie, magistrati stagiari și magistrati definitivi. În ceea ce privește "vechimea în funcție" acesta reprezintă al doilea criteriu, folosit exclusiv pentru subclasificarea fiecareia din cele 3 categorii principale (auditori de justitie, magistrati stagiari și magistrati definitivi) pe trepte de vechime. Așadar, Înalta Curte apreciază, în consonanță cu argumentele instanței de fond, că vechimea propriu-zisă în funcție nu conferă dreptul celui interesat de a fi încadrat în una din cele trei categorii principale de destinatari ai legii, ci numai încadrarea în una din subcategoriile fiecărei categorii principale, aspect confirmat și de faptul că în cadrul fiecărei categorii principale de magistrați se întâlnește sintagma "magistrați cu vechime în funcție de 0-3 ani" și din care rezultă că vechimea în funcție reprezintă un criteriu de subclasificare. Tot din această interpretare rezultă și faptul că în cadrul fiecărei categorii principale (funcții) de magistrați nu este obligatoriu să se regăsească aceleași trepte de vechime, iar în ceea ce-i privește pe magistrații stagiari se prevede expres doar subcategoria magistraților stagiari cu vechime 0-3 ani, astfel că vechimea superioară nu produce vreun efect privitor la clasa salarizării. Cât privește, critica privitoare la faptul că o astfel de interpretare reprezintă o discriminare nejustificată, deoarece obiectivul legiuitorului în conformitate cu principiul nediscriminării este acela de a considera vechimea în funcție drept unic criteriu în delimitarea remunerației magistraților, atât pentru magistrații stagiari, cât și pentru cei definitivi, Înalta Curte apreciază că tocmai prin impunerea condiției promovării și validării examenului de capacitate legiuitorul a înțeles să diferențieze modalitatea de salarizare între magistrați. În raport cu criteriul funcției deținute, în interpretarea și aplicarea textelor legale nu se poate aprecia că există discriminare, fiind normală o diferențiere de salarizare între judecătorii stagiari și cei definitivi, prin prisma naturii și complexității cauzelor pe care le pot judeca, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat de recurentă în susținerea căii de atac exercitate, este neîntemeiat, considerente pentru care, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.