ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3873/2017

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 februarie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, a solicitat obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și să achite diferențele salariale rezultate, începând cu 09.04.2015, precum și obligarea Curții de Apel București să achite diferențele salariale rezultate din emiterea noului ordin de încadrare, începând cu 09.04.2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 135 din 26 mai 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de încadrare salarială, începând cu data de 09.04.2015, conform dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 80/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, pentru reclamant și a obligat pârâții să achite diferențele salariale rezultate, începând cu 09.04.2015, către reclamant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 135 din 26 mai 2016 a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul A. Recurentul-pârât susține că instanța de fond a reținut în mod eronat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 în ceea ce-l privește pe reclamantul judecător, având în vedere că aceasta este o normă de excepție, ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile, respectiv personalul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, doar categoria funcționarilor publici și personalul contractual, nu și magistrații. Instanța de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și funcție. Or, instanța nu are atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ceea ce privește înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispozițiile legale. Câtă vreme textul de lege în discuție, ce constituie normă de excepție, este de strictă interpretare și nu a fost declarat neconstituțional, instanța de fond era ținută să îl aplice ca atare. Totodată, interpretarea Ministerului de Justiției este susținută și de adoptarea în anul 2016 a O.U.G. nr. 20/2016, care modifică, printre altele și O.U.G. nr. 57/2015. Drepturile salariale ale reclamantului au fost corect stabilite, în acest context, recurentul-pârât prezentând prin comparație modul de formulare a art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27.09.2016, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 04 octombrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat pentru următoarele considerente: Având în vedere criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte le va analiza în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, astfel cum s-a reținut și prin concluziile raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Reclamantul A., judecător în cadrul Curții de Apel București, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015. Totodată, s-a solicitat și obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015. Problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele: " (51) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Prima instanță a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004. Concluzia instanței de fond este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că: " în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice". Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat. Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că: " Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică. (...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...) În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene." Înalta Curte nu va primi nici argumentul referitor la adoptarea și aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, care, în opinia recurentului, cuprinde norme menite să înlăture diferențele salariale determinate tocmai de inaplicabilitatea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 în cazul judecătorilor și procurorilor. Pe de-o parte, intenția legiuitorului se interpretează în raport de elemente existente la data discutării și adoptării amendamentului ce va deveni art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 (interpretare istorico-teleologică), iar nu în raport de acte normative ulterioare, acestea din urmă putând fi considerate, cel mult, încercări de clarificare a unor situații generate tocmai de interpretarea eronată a actului normativ anterior. Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 20/2016 nu au obiect de reglementare identic, primul reglementând salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, cel de-al doilea modificând O.U.G. nr. 57/2015, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016. Așadar, dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014 nu pot fi interpretate și explicitate prin intermediul dispozițiilor O.U.G. nr. 20/2016. Prin urmare, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și magistraților este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.