ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2568/2015

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL Buzău a solicitat anularea măsurii de suspendare a directorului executiv B., cerută prin Decizia nr. 13 din 15 iulie 2013 și menținută prin Încheierea nr. 106 din 18 septembrie 2013 emise de Curtea de Conturi a României. La data de 5 noiembrie 2013, reclamanta a depus cerere de completare a cererii de chemare în judecată și a solicitat suspendarea măsurii dispusă prin Decizia nr. 13/2013 și menținută prin Încheierea nr. 106/2013.

Soluția primei instanțe Curtea de Apel Ploiești, prin Sentința nr. 8 din 9 ianuarie 2014 a respins acțiunea astfel cum a fost completată de reclamanta SC A. SRL ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. 3.1. Recurenta-reclamantă susține, într-un prim motiv de recurs, că Decizia nr. 13/2013 a Curții de Conturi privind cererea de suspendare din funcție a directorului executiv, este adresată unui organ necompetent, respectiv Consiliul de administrație, conform art. 142 lit. c) din Legea nr. 31/1990, republicată. Recurenta mai susține că aducerea la îndeplinire a Deciziei nr. 13/2013 aparține, conform art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, adunării generale a acționarului unic. Instanța de fond, reținând că procedura de suspendare din funcție prevăzută de art. 45 din Legea nr. 94/1992 este incidentă și în prezenta cauză, a aplicat în mod greșit norma de drept material (norma generală în locul normei speciale) și și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin crearea de competențe în afara legii. De asemenea, recurenta susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și este motivată insuficient deoarece nu se indică cu claritate care dintre organele de conducere ale societății sunt competente să suspende directorul în funcție. 3.2. Al doilea motiv de recurs vizează faptul că directorul executiv al societății îndeplinește această funcție în virtutea unui contract de mandat cu reprezentare, reglementat de disp.art. 2009-2038 C. civ., fără să fie angajat cu contract individual de muncă și fără să existe posibilitatea suspendării din funcție, ci doar a revocării mandatului. Instanța de fond a apreciat în mod eronat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 94/1992 sunt incidente în cauză, deși Codul civil nu reglementează posibilitatea suspendării mandatului, astfel încât judecătorul s-a substituit puterii legislative și a aplicat o normă generală de drept în locul celei speciale, fără a-și argumenta opțiunea. 3.3. Cel de-al treilea motiv de recurs privește posibilitatea conferită Curții de Conturi prin intermediul disp. art. 45 din Legea nr. 94/1992, să ceară suspendarea unei persoane din funcție dacă este implicată într-o cauză civilă sau penală, or, directorul executiv al societății nu este implicat în nicio cauză judiciară. Instanța de fond a interpretat eronat disp.art. 45 sus-menționate, apreciind că suspendarea din funcție nu este condiționată de implicarea persoanei a cărei suspendare se cere, în cauze civile sau penale. 3.

În al patrulea rând, recurenta invocă împrejurarea că art. 45 din Legea nr. 94/1992 are caracter de recomandare, conferind posibilitatea Curții de Conturi de a cere suspendarea din funcție, în condițiile legii, mai precis cu respectarea legislației care guvernează raportul de serviciu. În caz contrar, susține recurenta, legea ar fi acordat posibilitatea suspendării din funcție a persoanei în mod direct de către Curtea de Conturi, caz în care aceasta nu ar mai fi trebuit să depună diligențe în sensul de a cere conducerii entității, să ia măsura suspendării din funcție a persoanei. Astfel, doar conducerea societății poate aprecia dacă măsura suspendării din funcție este oportună și îndeplinește condițiile prevăzute de legislația în temeiul căreia va opera suspendarea și este necesară pentru protejarea activității sale. Instanța de fond a aplicat greșit norma de drept material când a reținut că dispoziția legală analizată este imperativă și confundă caracterul de recomandare al dispozițiilor art. 45 cu același caracter de recomandare al măsurilor dispuse prin decizia atacată. Recurenta nu a contestat că decizia/ încheierea sunt acte obligatorii, ci a contestat caracterul imperativ al art. 45. 3.

Ultimul motiv de recurs ce privește fondul cauzei de anulare a actelor administrative, presupune analizarea existenței indiciilor de fals, care în speță, nu există, arată recurenta, precum și inexistența prejudiciului. Or, instanța de fond, prin considerentele sentinței pronunțate, stabilește existența unui prejudiciu, acolo unde însăși Curtea de Conturi nu a invocat producerea unui astfel de prejudiciu. Astfel, instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și s-a folosit de argumentul prejudiciului care nu există și este străin de natura cauzei. 4. A fost îndeplinită procedura prevăzută de art. 493 Noul Cod procedura civilă, prin întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 11 februarie 2015 din Camera de Consiliu, s-a dispus admiterea în principiu a recursului și incidența disp.art. 493 alin. (7) Noul Cod procedura civilă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analiza motivelor de casare Criticile aduse hotărârii instanței de fond pornesc de la interpretarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată și care conferă autorității posibilitatea de a cere suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, până la soluționarea definitivă a cauzei. În cazul neîndeplinirii măsurii dispuse în temeiul art. 45, se aplică o amendă civilă, potrivit disp.art. 62 lit. b) din Legea nr. 94/1992, republicată. În ordinea enunțată de recurentă, Înalta Curte este învestită să stabilească cu titlu definitiv, care este organul ce are obligația să ducă la îndeplinire măsura suspendării; dacă textul este aplicabil și în ipoteza existenței unui contract de mandat întemeiat pe dispozițiile Codului civil; îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume, ca persoana să fie acuzată de săvârșirea de fapte cauzatoare de prejudicii iar aceasta să fie implicată într-o cauză penală sau civilă, dacă autoritatea este în drept să dispună suspendarea din funcție sau numai să o ceară organului competent. 1. Cu privire la primul motiv de recurs, subsumat stabilirii organului competent al societății să dispună suspendarea din funcție a directorului executiv Din conținutul actelor atacate nu rezultă că acestea au fost adresate Consiliului de administrație, iar problema apărută în faza de executare a acestora nu constituie un motiv de nelegalitate a însuși actului administrativ emis. Chiar și în ipoteza în care situația ar fi reală, această împrejurare nu conduce la anularea întregului act administrativ, ci eventual la o anulare parțială, dacă circumstanțele cauzei o impun. Aprecierea instanței de fond făcută la fila 15 din sentința pronunțată, în sensul că PB deține funcția de director interimar al SC A. SRL în baza Deciziei nr. 13 din 1 august 2012 a Consiliului de administrație nu este de natură să creeze acestui organ vreo competență care nu este prevăzută de lege. Întrucât actele administrative atacate nu conțin dispoziții exprese în ceea ce privește organul competent să dispună suspendarea din funcție, nici instanța de judecată nu are căderea de a stabili dacă adunarea generală a acționarului unic este competentă să suspende directorii societății din funcție, astfel cum solicită recurenta-reclamantă, deoarece cererea nu se încadrează în obiectul acțiunii - anulare act administrativ și, prin urmare, motivul de recurs este nefondat. 2. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se pretinde că deținerea funcției în baza unui contract de mandat face imposibilă suspendarea în temeiul art. 45 din Legea nr. 47/1992, criticile sunt nefondate Norma instituită de disp.art. 45 din Legea nr. 47/1992 este o normă specială și nu generală, astfel cum susține recurenta-reclamantă. Suspendarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 47/1992 intervine în urma exercitării atribuțiilor de verificare și control pe care le deține Curtea de Conturi și în condițiile impuse de actul normativ incident. Codul civil reglementează încheierea și revocarea mandatului, este adevărat, dar nu conține prevederi referitoare la atribuțiile și competențele Curții de Conturi în privința măsurilor ce pot fi dispuse împotriva persoanelor acuzate că au încălcat legislația financiară și, din acest motiv, normele emise sunt diferite, se aplică în situații distincte și nu se exclud reciproc. 3. Motivul trei de recurs, ce privește stabilirea condițiilor în care se poate cere suspendarea din funcție Din modul cum este redactat articolul 45, sintagma până la soluționarea definitivă a cauzelor în care sunt implicate, nu limitează aria de cuprindere a „cauzelor” la dosare penale sau civile, deschise în justiție. Cauzele în care sunt implicate persoanele în discuție pot să fie chiar cele ce privesc faptele constatate în urma controlului Curții de Conturi și care, până la stabilirea definitivă a nevinovăției/ vinovăției acestora este oportună luarea măsurii prevăzută de art. 45. În privința celeilalte condiții, din actele depuse la dosar rezultă că este îndeplinită, deoarece se presupune că s-au săvârșit fapte cauzatoare de prejudicii importante prezentate la pct. B 1, B 2, B 5 din raportul de control. 4. Motivul patru de recurs este nefondat, avându-se în vedere că autoritatea intimată cere celor în drept să dispună suspendarea din funcție, însă în cazul în care dispoziția nu este îndeplinită, se aplică o amendă civilă. Așadar, dispoziția de suspendare este obligatorie pentru cei obligați și în consecință, imperativă. Organul obligat nu are posibilitatea să aprecieze dacă măsura este temeinică, ci doar să o execute ori, cum este cazul de față, să o conteste la instanța de contencios administrativ competentă. Nu are relevanță asupra legalității actelor administrative atacate dacă disp.art. 45 au caracter imperativ în ceea ce privește obligativitatea Curții de Conturi de a cere suspendarea, cât timp se analizează dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de lege. 5. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, subsumat fondului cauzei de anulare a actelor administrative cum susține recurenta, se constată că prima instanță a reținut cele consemnate de intimată în decizia contestată și anume, săvârșirea unor fapte constatatoare de prejudicii importante prezentate la pct. B 1, B 2, B 5 din Raportul de control nr. 430 din 1 martie 2013. Astfel, nu este susținută afirmația recurentei conform căreia instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece însăși autoritatea intimată a calificat prejudiciul ca fiind important. Stabilirea existenței/ inexistenței prejudiciului nu poate fi făcută în prezenta cauza, care presupune numai confirmarea unei măsuri intermediare pe baza unor indicii oferite de disp.art. 45 din Legea nr. 94/1992. Față de acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.