ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2274/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C.

în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., instanța dispunând anularea deciziei

nr. 585 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă și reintegrarea

reclamantei în funcția de director executiv. A fost obligată pârâta

la plata către reclamantă a drepturilor salariale calculate între

data emiterii deciziei și data reintegrării pe post, actualizate cu

dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9

/2000.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia

atacată reclamanta a fost eliberat din funcția publică de

conducere deținută, respectiv din cea de director executiv al A.P.I.A.,

Centru Județean Buzău, decizia având ca temei legal O.U.G. nr.

37/2009.

A apreciat instanța fondului că actul

atacat este nelegal în condițiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea

pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională.

S-a reținut de asemenea că nu poate fi

primită susținerea pârâtei în sensul că reclamantei i s-ar

aplica dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată

în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar decizia de demitere a

reclamantei a fost emisă cu circa 6 luni anterior.

Reținând incidența art. 100 alin. (4)

și alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanță a constatat

că la nivelul Centrului Județean Brașov al A.P.I.A. nu a avut

loc o reducere efectivă și justificată a postului ocupat de

reclamantă, funcția de director executiv urmând a fi înlocuită

cu cea de director coordonator, fără nicio modificare a

atribuțiilor specifice funcției de conducere și fără

nicio justificare valabilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.P.I.A.,

criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate de

instanța de fond.

A susținut recurenta că autoritatea a

invocat inadmisibilitatea acțiunii motivat de tardivitatea depunerii

plângerii prealabile în raport cu termenul de 30 de zile instituit de art. 7

din Legea nr. 554

/

2004 și nu motivat de nedepunerea acesteia.

S-a mai opinat că prima instanță

trebuia să țină cont de împrejurarea că anterior

pronunțării Deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, O.U.G. nr. 37

/2009

a fost abrogată, prevederile art. III

alin. (6) ale acesteia fiind preluate de art. IV alin. (4) din O.U.G. nr. 105

/2009.

A apreciat recurenta de asemenea eronată aprecierea

instanței potrivit căreia Centrele Județene ale A.P.I.A. nu pot

fi considerate servicii publice deconcentrate, argument prin prisma căruia

s-a apreciat de asemenea asupra nelegalității deciziei atacate.

S-a mai susținut că funcția de

director coordonator nu este o funcție simetrică celei de director

executiv, acest post fiind unul de natură contractuală, exercitat în

baza unui contract de management, astfel încât nu se poate reține

nerespectarea prevederilor art. 100 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr.

188

/1999.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs

invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

În ce privește critica relativă la

argumentele prin prisma cărora a fost ridicată excepția

inadmisibilității acțiunii în fața primei instanțe,

respectiv la argumentele în baza cărora excepția în speță a

fost respinsă, Înalta Curte apreciază că judecătorul

fondului, prin constatarea făcută în sensul că la dosarul cauzei

a fost depusă dovada efectuării procedurii prealabile, a avut în

vedere în mod evident nu numai simpla depunere a înscrisului ci și

îndeplinirea în mod valabil a acestei proceduri, inclusiv prin raportare la

termenul instituit de art. 7 din Legea nr. 554

/2004

.

Pe de altă parte, se constată că în

raport cu prevederea textului de lege menționat și cu probatoriul

administrat în cauză, instanța fondului a soluționat în mod

corect excepția invocată.

În raport cu celelalte critici formulate, Înalta

Curte reține următoarele:

Constituția fixează cadrul juridic al controlului

constituționalității legilor și ordonanțelor de guvern,

reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale a României – Legea

nr. 47/1992.

Controlul de constituționalitate astfel reglementat

este un control de conformitate a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu

dispozițiile Constituției, un control concret în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților

cetățenești .

Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituționalității

unor legi sau ordonanțe ca urmare a admiterii unei excepții de

neconstituționalitate, dispozițiile din lege sau alte acte normative

cu aceeași forță juridică își încetează

aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei,

dacă în acest termen prevederile declarate neconstituționale nu sunt puse

în acord cu dispozițiile constituționale, iar în cazul controlului a

priori, legea este declarată neconstituțională înainte de

promulgare, neavând așadar o existență juridică proprie.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

și produc efecte

erga omnes

, de la data publicării, cu

consecința înlăturării normei declarate neconstituționale,

a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel

inexistentă.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar

din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ

aprobat prin lege.

Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au reglementat aceleași

soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 și

26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la care a făcut referire

recurenta, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1629 din 3

decembrie 2009.

La pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere

faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul

controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2007, controlul de constituționalitate

raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul

legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat

și declarat neconstituțional să producă în continuare

efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu

unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale în

materia respectivă.

S-a constatat că argumentele reținute în Decizia

nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile și în privința O.U.G. nr.

105/2009.

Or, prin respectiva decizie, Curtea

Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a

funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările

sale O.U.G. nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de

conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr.

188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare.

S-a observat, totodată, că respectivele reglementări

exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale

din unitățile administrativ-teritoriale și pune în discuție

regimul constituțional și legal actual al funcției publice.

În aceste condiții, judecătorul fondului a

concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea și

aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu Constituția înfrânge principiul

legalității și drept urmare este nelegal.

Desființarea funcției publice deținute de

reclamantă prin O.U.G. nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a O.U.G.

nr. 105

/2009,

este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea

au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și

structura reglementată de Legea nr. 188/1999, care este lege organică

și ale cărei dispoziții de natură să asigure

stabilitatea funcției publice, ca element al securității

sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Invocarea de

către recurentă a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009 nu poate duce la o

soluție contrară celei pronunțate de curtea de apel, pentru

că, pe de o parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării

în vigoare a acestor dispoziții, iar, pe de altă parte, și acest

din urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale.

Argumentele

suplimentare aduse de instanța fondului din care rezidă de asemenea

nelegalitatea actului atacat și criticile formulate de recurentă cu

privire la acestea, nu sunt de natură să conducă la modificarea

sau casarea sentinței atacate în contextul în care actul administrativ

atacat a fost emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale

neconforme cu Constituția.

Față de cele expuse, reținând că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.P.I.A. împotriva sentinței

nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 aprilie 2010.