ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2274/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., instanța dispunând anularea deciziei nr. 585 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă și reintegrarea reclamantei în funcția de director executiv. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale calculate între data emiterii deciziei și data reintegrării pe post, actualizate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9 /2000. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin decizia atacată reclamanta a fost eliberat din funcția publică de conducere deținută, respectiv din cea de director executiv al A.P.I.A., Centru Județean Buzău, decizia având ca temei legal O.U.G.

nr. 37/2009. A apreciat instanța fondului că actul atacat este nelegal în condițiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională. S-a reținut de asemenea că nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că reclamantei i s-ar aplica dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar decizia de demitere a reclamantei a fost emisă cu circa 6 luni anterior. Reținând incidența art. 100 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanță a constatat că la nivelul Centrului Județean Brașov al A.P.I.A. nu a avut loc o reducere efectivă și justificată a postului ocupat de reclamantă, funcția de director executiv urmând a fi înlocuită cu cea de director coordonator, fără nicio modificare a atribuțiilor specifice funcției de conducere și fără nicio justificare valabilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.P.I.A., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate de instanța de fond. A susținut recurenta că autoritatea a invocat inadmisibilitatea acțiunii motivat de tardivitatea depunerii plângerii prealabile în raport cu termenul de 30 de zile instituit de art. 7 din Legea nr. 554 / 2004 și nu motivat de nedepunerea acesteia. S-a mai opinat că prima instanță trebuia să țină cont de împrejurarea că anterior pronunțării Deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, O.U.G. nr. 37 /2009 a fost abrogată, prevederile art. III alin. (6) ale acesteia fiind preluate de art. IV alin. (4) din O.U.G.

nr. 105 /2009. A apreciat recurenta de asemenea eronată aprecierea instanței potrivit căreia Centrele Județene ale A.P.I.A. nu pot fi considerate servicii publice deconcentrate, argument prin prisma căruia s-a apreciat de asemenea asupra nelegalității deciziei atacate. S-a mai susținut că funcția de director coordonator nu este o funcție simetrică celei de director executiv, acest post fiind unul de natură contractuală, exercitat în baza unui contract de management, astfel încât nu se poate reține nerespectarea prevederilor art. 100 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 188 /1999. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În ce privește critica relativă la argumentele prin prisma cărora a fost ridicată excepția inadmisibilității acțiunii în fața primei instanțe, respectiv la argumentele în baza cărora excepția în speță a fost respinsă, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului, prin constatarea făcută în sensul că la dosarul cauzei a fost depusă dovada efectuării procedurii prealabile, a avut în vedere în mod evident nu numai simpla depunere a înscrisului ci și îndeplinirea în mod valabil a acestei proceduri, inclusiv prin raportare la termenul instituit de art. 7 din Legea nr. 554 /2004 . Pe de altă parte, se constată că în raport cu prevederea textului de lege menționat și cu probatoriul administrat în cauză, instanța fondului a soluționat în mod corect excepția invocată.

În raport cu celelalte critici formulate, Înalta Curte reține următoarele: Constituția fixează cadrul juridic al controlului constituționalității legilor și ordonanțelor de guvern, reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României – Legea nr. 47/1992.

Controlul de constituționalitate astfel reglementat este un control de conformitate a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, un control concret în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești . Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituționalității unor legi sau ordonanțe ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, dispozițiile din lege sau alte acte normative cu aceeași forță juridică își încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituționale nu sunt puse în acord cu dispozițiile constituționale, iar în cazul controlului a priori, legea este declarată neconstituțională înainte de promulgare, neavând așadar o existență juridică proprie.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte erga omnes , de la data publicării, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel inexistentă. Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin lege. Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au reglementat aceleași soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 și 26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009. La pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de aprobare a O.U.G.

nr. 37/2007, controlul de constituționalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat și declarat neconstituțional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale în materia respectivă. S-a constatat că argumentele reținute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile și în privința O.U.G. nr. 105/2009. Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările sale O.U.G.

nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare. S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale și pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice. În aceste condiții, judecătorul fondului a concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și drept urmare este nelegal.

Desființarea funcției publice deținute de reclamantă prin O.U.G. nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 105 /2009, este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/1999, care este lege organică și ale cărei dispoziții de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză. Invocarea de către recurentă a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009 nu poate duce la o soluție contrară celei pronunțate de curtea de apel, pentru că, pe de o parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții, iar, pe de altă parte, și acest din urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat neconstituțional prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale.

Argumentele suplimentare aduse de instanța fondului din care rezidă de asemenea nelegalitatea actului atacat și criticile formulate de recurentă cu privire la acestea, nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea sentinței atacate în contextul în care actul administrativ atacat a fost emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu Constituția. Față de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.P.I.A. împotriva sentinței nr. 221 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2010.