ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2273/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2273/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.V.

în contradictoriu cu pârâtul A.N.O.F.M., instanța dispunând anularea

Ordinului nr. 251/2009 emis de A.N.O.F.M. și reintegrarea reclamantului în

funcția publică de director executiv adjunct. A fost obligat pârâtul

la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și majorate

și a celorlalte drepturi salariale avute, începând cu data emiterii și

până la reintegrare, precum și la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de litigiu.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că prin

ordinul atacat reclamantul a fost eliberat din funcția publică de

conducere deținută, respectiv din cea de director executiv adjunct al

A.J.O.F.M. – Prahova, ordinul având ca temei legal O.U.G. nr. 37/2009.

A apreciat instanța fondului că actul

atacat este nelegal în condițiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea

pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională.

S-a reținut de asemenea că nu poate fi

primită susținerea pârâtei în sensul că reclamantului i s-ar

aplica dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată

în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar decizia de demitere a

reclamantului a fost emisă cu circa 6 luni anterior.

Reținând incidența art. 100 alin. (4)

și alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanță a constatat

că la nivelul A.J.O.F.M. Prahova nu a avut loc o reducere efectivă

și justificată a postului ocupat de reclamant, funcția de

director executiv urmând a fi înlocuită cu cea de director coordonator,

fără nicio modificare a atribuțiilor specifice funcției de

conducere și fără nicio justificare valabilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.O.F.M.,

criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate de

instanța de fond.

A opinat recurenta că hotărârea

instanței a fost dată cu interpretarea greșită a actului

administrativ dedus judecății, precum și cu încălcarea

dispozițiilor exprese ale reglementărilor incidente în materia

funcției publice și funcționarilor publici aflate în vigoare la

data pronunțării soluției.

S-a arătat că prin dispozițiile

imperative ale art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, în vigoare la data

emiterii ordinului atacat, s-a reglementat desființarea funcțiilor

publice, a funcțiilor publice specifice și a posturilor încadrate în

regim contractual, care conferă calitatea de conducător al

serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe ale

administrației publice centrale din unitățile administrativ –

teritoriale, prevăzute în anexa la aceasta, printre care se

numără și agențiile pentru ocuparea forței de

muncă județene și a municipiului București, iar conform

dispozițiilor exprese ale alin. (3) al aceluiași articol, la

expirarea termenului prevăzut la alin. (1), serviciile publice

deconcentrate vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public

deconcentrat.

A.N.O.F.M., având statutul de instituție

publică de interes național, organ de specialitate al

administrației publice centrale, în calitate de subiect de drept investit

cu atribuții de autoritate publică, avea obligația legală

de a respecta dispozițiile actului normativ invocat, instituția neavând

facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa și,

implicit, de a-și îndeplini sau nu obligațiile care îi incumbă în

această calitate.

Astfel, în vederea asigurării respectării

prevederilor art. III din O.U.G. nr. 37/2009, a fost emis ordinul

Președintelui A.N.O.F.M. nr. 251 din 24 aprilie 2009 prin care s-a

constatat desființarea funcției publice de conducere de director

executiv adjunct buget al A.J.O.F.M. Prahova în termen de 32 de zile de la data

intrării în vigoare a ordonanței de urgență,

făcându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999 cu privire la

încetarea raporturilor de serviciu.

A precizat recurenta că în situația

intimatului-reclamant reducerea postului a fost determinată de

desființarea funcției publice de conducere de director executiv

adjunct buget al A.J.O.F.M. Prahova, în temeiul prevederilor art. III alin. (1)

din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

188/1999, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, având în vedere necesitatea eficientizării

activității instituțiilor publice și a

îmbunătățirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor

bugetare.

Se opinează că în atare condiții,

având în vedere și prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu

se impunea ca reducerea personalului prin reducerea funcției publice de

director executiv, ocupată de reclamant, să se efectueze potrivit

dispozițiilor art. 100 alin. 4 din același act normativ, așa cum

în mod eronat a reținut instanța de fond și nici respectarea

termenului de un an prevăzut de Legea nr. 188/1999.

Invocând dispozițiile legale apreciate ca fiind

aplicabile, recurenta a susținut că Ordinul Președintelui A.N.O.F.M.

nr. 251 din 24 aprilie 2009 îndeplinește condițiile de fond și

de formă cerute pentru validitatea actelor administrative.

Recurenta a mai solicitat să se constate că

instanța de fond a dispus în mod nejustificat obligarea instituției

la plata despăgubirii egale cu salariile indexate și majorate,

întrucât încetarea raporturilor de serviciu nu s-a făcut ca urmare a

demiterii, modalitate care de altfel nici nu este reglementată de cadrul

legal în vigoare în materia funcției publice și a funcționarilor

publici, ci din motive neimputabile funcționarului public, ca urmare a

eliberării din funcția publică deținută anterior

expirării termenului de 32 de zile de la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 37/2009.

Or, funcționarii publici care au fost

eliberați din funcție pot beneficia în mod corespunzător de

toate drepturile care decurg din instituția eliberării din

funcție publică, drepturi care sunt prevăzute de Legea nr.

188/1999, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și care acordă acestora multiple posibilități de

ocupare a funcțiilor publice și de continuare a activității

în concordanță cu pregătirea profesională.

Cum ducerea la îndeplinire a prevederilor legale într-un

stat de drept nu poate fi considerată ca fiind producătoare de

prejudicii, obligarea A.N.O.F.M. de către instanța de fond la plata

unor despăgubiri este nejustificată.

Recurenta invocă și prevederile O.U.G. nr.

105/2009, pe care de asemenea le consideră incidente în speța

dedusă judecății.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs

invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Constituția fixează cadrul juridic al controlului

constituționalității legilor și ordonanțelor de guvern

, reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale a României – Legea

nr. 47/1992.

Controlul de constituționalitate astfel reglementat este

un control de conformitate a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu

dispozițiile Constituției, un control concret în cadrul căruia prevalează

garantarea drepturilor și libertăților

cetățenești .

Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituționalității

unor legi sau ordonanțe ca urmare a admiterii unei excepții de

neconstituționalitate, dispozițiile din lege sau alte acte normative

cu aceeași forță juridică își încetează

aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei,

dacă în acest termen prevederile declarate neconstituționale nu sunt puse

în acord cu dispozițiile constituționale, iar în cazul controlului a

priori, legea este declarată neconstituțională înainte de

promulgare, neavând așadar o existență juridică proprie.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

și produc efecte erga omnes, de la data publicării, cu

consecința înlăturării normei declarate neconstituționale,

a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel

inexistentă.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar

din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul

neconstituționalității afectează însuși actul normativ

aprobat prin lege.

Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au reglementat aceleași

soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 și

26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la care a făcut referire

recurenta, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1629 din 3

decembrie 2009.

La pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere

faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul

controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2007, controlul de constituționalitate

raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul

legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ

abrogat și declarat neconstituțional să producă în

continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în

integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale

în materia respectivă.

S-a constatat că argumentele reținute în Decizia

nr. 1257/2009 sunt

mutatis mutandi

, valabile și în privința O.U.G.

nr. 105/2009.

Or, prin respectiva decizie, Curtea

Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a

funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările

sale O.U.G. nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de

conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr.

188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare.

S-a observat, totodată, că respectivele reglementări

exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale

din unitățile administrativ-teritoriale și pune în discuție

regimul constituțional și legal actual al funcției publice.

În aceste condiții, judecătorul fondului a

concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea și

aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu Constituția înfrânge principiul

legalității și drept urmare este nelegal.

Desființarea funcției publice deținute de

reclamant prin O.U.G. nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a O.U.G.

nr. 105

/2009,

este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea

au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și

structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică

și ale cărei dispoziții de natură să asigure

stabilitatea funcției publice, ca element al securității

sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.

Acceptarea

tezei susținute de recurentă, în sensul că ordinul își

păstrează validitatea pentru că O.U.G. nr. 37/2000 era în

vigoare la data emiterii lui, ar lipsi de finalitate controlul

constituționalității legii, care nu se limitează la

asanarea sistemului legislativ, ci include protecția efectivă a

drepturilor și libertăților fundamentale ale destinatarilor

normei declarate neconstituționale.

Nici

invocarea prevederilor O.U.G. nr. 105/2009 nu poate duce la o soluție

contrară celei pronunțate de curtea de apel, pentru că, pe de o

parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării în vigoare a

acestor dispoziții, iar, pe de altă parte, și acest din

urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale.

În ce

privește drepturile aferente instituției eliberării din

funcție, la care recurenta face referire, se constată că acestea

decurg, în cauza de față, din desființarea poziției

anterior deținută de reclamant, realizată printr-un act normativ

adoptat cu nesocotirea normelor constituționale, într-un atare context

acceptul fiind lipsit de relevanță juridică.

Față de cele expuse, reținând că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat, cu obligarea recurentei, parte căzută în pretenții,

la plata către intimat a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței

nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 2000 lei,

cheltuieli de judecată, către intimatul - reclamant B.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 aprilie 2010.