ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2273/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul A.N.O.F.M., instanța dispunând anularea Ordinului nr. 251/2009 emis de A.N.O.F.M. și reintegrarea reclamantului în funcția publică de director executiv adjunct. A fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și majorate și a celorlalte drepturi salariale avute, începând cu data emiterii și până la reintegrare, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin ordinul atacat reclamantul a fost eliberat din funcția publică de conducere deținută, respectiv din cea de director executiv adjunct al A.J.O.F.M. – Prahova, ordinul având ca temei legal O.U.G. nr. 37/2009. A apreciat instanța fondului că actul atacat este nelegal în condițiile în care, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională. S-a reținut de asemenea că nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că reclamantului i s-ar aplica dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, întrucât aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 6 octombrie 2009, iar decizia de demitere a reclamantului a fost emisă cu circa 6 luni anterior.

Reținând incidența art. 100 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 188/1999, prima instanță a constatat că la nivelul A.J.O.F.M. Prahova nu a avut loc o reducere efectivă și justificată a postului ocupat de reclamant, funcția de director executiv urmând a fi înlocuită cu cea de director coordonator, fără nicio modificare a atribuțiilor specifice funcției de conducere și fără nicio justificare valabilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.O.F.M., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate de instanța de fond. A opinat recurenta că hotărârea instanței a fost dată cu interpretarea greșită a actului administrativ dedus judecății, precum și cu încălcarea dispozițiilor exprese ale reglementărilor incidente în materia funcției publice și funcționarilor publici aflate în vigoare la data pronunțării soluției.

S-a arătat că prin dispozițiile imperative ale art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, în vigoare la data emiterii ordinului atacat, s-a reglementat desființarea funcțiilor publice, a funcțiilor publice specifice și a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ – teritoriale, prevăzute în anexa la aceasta, printre care se numără și agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București, iar conform dispozițiilor exprese ale alin. (3) al aceluiași articol, la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), serviciile publice deconcentrate vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public deconcentrat.

A.N.O.F.M., având statutul de instituție publică de interes național, organ de specialitate al administrației publice centrale, în calitate de subiect de drept investit cu atribuții de autoritate publică, avea obligația legală de a respecta dispozițiile actului normativ invocat, instituția neavând facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa și, implicit, de a-și îndeplini sau nu obligațiile care îi incumbă în această calitate. Astfel, în vederea asigurării respectării prevederilor art. III din O.U.G. nr. 37/2009, a fost emis ordinul Președintelui A.N.O.F.M. nr. 251 din 24 aprilie 2009 prin care s-a constatat desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct buget al A.J.O.F.M.

Prahova în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, făcându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999 cu privire la încetarea raporturilor de serviciu. A precizat recurenta că în situația intimatului-reclamant reducerea postului a fost determinată de desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct buget al A.J.O.F.M. Prahova, în temeiul prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 și ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare.

Se opinează că în atare condiții, având în vedere și prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu se impunea ca reducerea personalului prin reducerea funcției publice de director executiv, ocupată de reclamant, să se efectueze potrivit dispozițiilor art. 100 alin. 4 din același act normativ, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond și nici respectarea termenului de un an prevăzut de Legea nr. 188/1999. Invocând dispozițiile legale apreciate ca fiind aplicabile, recurenta a susținut că Ordinul Președintelui A.N.O.F.M. nr. 251 din 24 aprilie 2009 îndeplinește condițiile de fond și de formă cerute pentru validitatea actelor administrative.

Recurenta a mai solicitat să se constate că instanța de fond a dispus în mod nejustificat obligarea instituției la plata despăgubirii egale cu salariile indexate și majorate, întrucât încetarea raporturilor de serviciu nu s-a făcut ca urmare a demiterii, modalitate care de altfel nici nu este reglementată de cadrul legal în vigoare în materia funcției publice și a funcționarilor publici, ci din motive neimputabile funcționarului public, ca urmare a eliberării din funcția publică deținută anterior expirării termenului de 32 de zile de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009.

Or, funcționarii publici care au fost eliberați din funcție pot beneficia în mod corespunzător de toate drepturile care decurg din instituția eliberării din funcție publică, drepturi care sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare și care acordă acestora multiple posibilități de ocupare a funcțiilor publice și de continuare a activității în concordanță cu pregătirea profesională. Cum ducerea la îndeplinire a prevederilor legale într-un stat de drept nu poate fi considerată ca fiind producătoare de prejudicii, obligarea A.N.O.F.M. de către instanța de fond la plata unor despăgubiri este nejustificată. Recurenta invocă și prevederile O.U.G. nr. 105/2009, pe care de asemenea le consideră incidente în speța dedusă judecății.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Constituția fixează cadrul juridic al controlului constituționalității legilor și ordonanțelor de guvern , reglementarea în detaliu aducând-o legea organică privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României – Legea nr. 47/1992.

Controlul de constituționalitate astfel reglementat este un control de conformitate a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, un control concret în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești . Ca regulă generală, în cazul declarării neconstituționalității unor legi sau ordonanțe ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, dispozițiile din lege sau alte acte normative cu aceeași forță juridică își încetează aplicabilitatea la împlinirea unui termen de 45 zile de la aplicarea deciziei, dacă în acest termen prevederile declarate neconstituționale nu sunt puse în acord cu dispozițiile constituționale, iar în cazul controlului a priori, legea este declarată neconstituțională înainte de promulgare, neavând așadar o existență juridică proprie.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte erga omnes, de la data publicării, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale, a eliminării acesteia din sistemul normativ, ea devenind astfel inexistentă. Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituțională legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin lege. Prevederile O.U.G. nr. 105/2009, care au reglementat aceleași soluții juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 și 26, art. III – IV și VIII și anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009. La pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituțională legea de aprobare a O.U.G.

nr. 37/2007, controlul de constituționalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat și declarat neconstituțional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispozițiile inițiale în materia respectivă. S-a constatat că argumentele reținute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi , valabile și în privința O.U.G. nr. 105/2009. Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituțională a conchis că modalitatea de reglementare a funcției publice și „actului administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze, prin reglementările sale O.U.G.

nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcționari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările și completările ulterioare. S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale și pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice. În aceste condiții, judecătorul fondului a concluzionat în mod corect că actul administrativ emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și drept urmare este nelegal.

Desființarea funcției publice deținute de reclamant prin O.U.G. nr. 37/2009, respectiv adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 105 /2009, este lipsită de efecte juridice, din moment ce acestea au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică și ale cărei dispoziții de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale, este cert stabilit că au fost încălcate în cauză. Acceptarea tezei susținute de recurentă, în sensul că ordinul își păstrează validitatea pentru că O.U.G. nr. 37/2000 era în vigoare la data emiterii lui, ar lipsi de finalitate controlul constituționalității legii, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale destinatarilor normei declarate neconstituționale.

Nici invocarea prevederilor O.U.G. nr. 105/2009 nu poate duce la o soluție contrară celei pronunțate de curtea de apel, pentru că, pe de o parte, actul atacat a fost emis cu mult anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții, iar, pe de altă parte, și acest din urmă act normativ a fost, la rândul său, declarat neconstituțional prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale. În ce privește drepturile aferente instituției eliberării din funcție, la care recurenta face referire, se constată că acestea decurg, în cauza de față, din desființarea poziției anterior deținută de reclamant, realizată printr-un act normativ adoptat cu nesocotirea normelor constituționale, într-un atare context acceptul fiind lipsit de relevanță juridică.

Față de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, cu obligarea recurentei, parte căzută în pretenții, la plata către intimat a sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței nr. 254 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată, către intimatul - reclamant B.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2010.