ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4972/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4972/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin Sentința civilă

nr. 1718 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea reclamantului R.D.G. și a fost obligat pârâtul să

publice pe cheltuiala sa într-un cotidian de circulație națională pe prima

pagină hotărârea definitivă și irevocabilă și ordonanța de scoatere de sub urmărire

penală a reclamantului din 25 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de

combatere a corupției, fiind obligat pârâtul la repararea prejudiciului

material constând în plata sumei de 50.000 EURO reprezentând daune materiale ce

au fost cauzate prin privarea nelegală de libertate a reclamantului timp de 2

luni de zile și de consecințele acestei arestări asupra stării de sănătate.

A fost obligat

pârâtul la plata sumei de 10.000 EURO reprezentând cheltuieli cu plata

onorariilor avocațiale pe parcursul derulării procedurilor judiciare împotriva

reclamantului.

A mai fost obligat

pârâtul la plata sumei de 750.000 EURO reprezentând daune morale pentru

privarea de libertate la care reclamantul a fost expus în mod nelegal și

nejustificat.

S-a respins capătul

de cerere privind constatarea că arestarea la care reclamantul a fost expus

nelegal precum și la trimiterea în judecată a fost provocată prin

instrumentarea cu rea credință sau gravă neglijență a cauzei de către Parchetul

Național Anticorupție.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului să publice pe

cheltuiala sa, într-un cotidian de largă circulație națională, pe prima pagină,

hotărârea ce se va pronunța și ordonanțele de scoatere de sub urmărire penală a

reclamantului; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material și moral

datorat reținerii și arestării pe nedrept a reclamantului, plata onorariilor de

avocat pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare, să se constate că

arestarea și trimiterea în judecată a fost efectuată prin instrumentarea cu

rea-credință sau gravă neglijență a cauzei de către fostul P.N.A

Tribunalul a mai

reținut că reclamantul a fost convocat la 26 aprilie 2004 la P.N.A. în Dosarul

nr. 24 P/2004 în calitate de făptuitor pentru infracțiunea de trafic de

influență, că i s-au prezentat zece volume cu documentații privind așa zisa

vinovăție a acestuia, că în aceeași zi s-a emis ordonanța de reținere, iar a

doua zi a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din

Legea nr. 78/2000 și s-a întocmit referatul de propunere a arestării

preventive, fiind arestat pentru o perioadă de 29 de zile și apoi măsura

prelungită pe o perioadă de 30 de zile până la data de 26 iunie 2004 de către

Tribunalul București.

A mai reținut că prin

Ordonanța din 25 aprilie 2007 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

reclamantului de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, în

Dosarul nr. 24 P/2004, deoarece fapta nu există.

S-a mai reținut că pe

perioada cât acesta a fost reținut și arestat, (contractul de muncă al

reclamantului nu a fost suspendat) nu a fost retribuit, că la data de 15 iulie

2004 a încetat și numirea temporară în funcția de director general al

A.N.A.R.Z. Prof. Dr. G.K.C., reclamantul fiind menținut în funcția de execuție

de consilier  superior, că de la data de 1 mai 2005 a fost detașat la A.C.A. și

ulterior numit director la această instituție.

S-a mai reținut că la

data arestării a avut loc un comunicat de presă și în principalele cotidiene au

apărut în zilele de 28 și 29 aprilie 2004, articole care au reluat acuzațiile

aduse de către P.N.A. la adresa reclamantului.

Instanța a mai

reținut că la momentul când s-a dispus arestarea reclamantului, în cele 10

dosare de urmărire penală nu existau suficiente probe, care să conducă la

concluzia că ar fi fost vinovat de infracțiunea prev. de art. 254 C. pen. rap.

la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și că familia reclamantului, respectiv soția

acestuia, care a efectuat un tratament într-o clinică din străinătate, pentru a

avea copii, a pierdut sarcina atunci când a aflat că soțul acesteia a fost

arestat.

După ce reclamantul a

fost învinuit și arestat, relațiile sale profesionale și cele în cadrul

partidului politic au suferit un important regres, pierzându-și postul de

profesor asociat la Fac. Z. din cadrul I.A. Acest fapt, reține instanța de

fond, este dovedit de adeverința emisă sub nr. 25 din 16 octombrie 2008 de către

U.Ș.A.M.V. București – Fac. Z. din care rezultă că reclamantul R.D.G. a predat

în anul universitar 2001-2002, 2002-2003 și 2003-2004 disciplinele „Ecologia și

protecția mediului", „Reciclarea deșeurilor de la animale",

„Tehnologia și valorificarea produselor reziduale" având funcția didactică

de șef de lucrări, și că din anul 2004-2005 nu s-a reînnoit contractul.

Din adresele emise de

UDMR și din depozițiile martorilor a rezultat că reclamantul avea o importantă

carieră în cadrul UDMR-ului, iar ulterior arestării, deși se afla pe un loc

eligibil pentru Camera Deputaților a fost exclus fără să se țină cont de

prezumția de nevinovăție (martor I.A.).

Astfel, tribunalul a

considerat că prin reținerea și arestarea pe nedrept a reclamantului, acesta a

suferit un prejudiciu material și mai ales moral, care se impune a fi reparat

în totalitate.

La întinderea

prejudiciului și la modalitatea de reparare a acestuia, instanța a avut în

vedere publicitatea făcută cazului în principalele cotidiene, în urma

conferinței de presă care a avut loc la sediul DNA la data de 24 aprilie 2004,

natura învinuirilor aduse reclamantului, împrejurarea că acestea nu erau pe

deplin dovedite la momentul arestării, consecințele pentru situația personală,

profesională și socială a reclamantului.

Cu privire la

excepția inadmisibilității, susținută de către Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, față de împrejurarea că nu ar fi avut loc o condamnare a

reclamantului, și ulterior, o rejudecare a cauzei în care să se pronunțe o

hotărâre definitivă de achitare, tribunalul a reținut că excepția este

nefondată .

Potrivit art. 504

pct. 2 și 3 C. proc. pen. raportat la art. 20 din Constituția României, orice

persoană care a fost reținută și arestată pe nedrept în cursul unui proces

penal are dreptul la repararea prejudiciului, cauzat ca urmare a arestării sau

reținerii sale în condițiile în care, fată de reclamantul din prezenta cauză,

prin Ordonanța procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, în Dosarul

nr. 24 P/2004 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, întrucât fapta nu

există.

Tribunalul a avut în

vedere și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României precum și

art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 338 din 20 mai 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul

reclamantului și s-au admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul

obligării pârâtului Statul Român la 2.794 lei daune materiale către reclamant

și 10.000 EURO daune morale, echivalent în lei la data plății.

S-a respins ca

nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate pe

parcursul procesului penal și ca inadmisibil capătul de cerere privind

instrumentarea dosarului penal cu rea-credință sau gravă neglijență.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin Sentința penală

nr. 551 din 14 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, a

fost achitat inculpatul D.R.G. în temeiul art. 1 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit a) C. proc. pen., constatându-se că fapta pentru care s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului, nu există.

Apelul penal declarat împotriva sentinței

sus-menționate a fost respins prin Decizia penală nr. 683/2005 a Curții de Apel

București, secția I penală, însă prin Decizia penală nr. 6804 din 5 decembrie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul Parchetului

Național Anticorupție și a fost casată hotărârea sus-menționată precum și

Sentința penală nr. 551/2005 a Tribunalului București, dispunându-se trimiterea

cauzei pentru completarea urmăririi penale la Departamentul Național

Anticorupție.

Astfel, prin Ordonanța din 25 aprilie 2007 a

Parchetului de pe lingă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului

D.R.G., reținându-se că fapta penală nu există.

Instanța de apel a

reținut că reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de 60 de zile de

la 26 aprilie 2004 la 26 iunie 2004, că în această perioadă, cât și până la

scoaterea sa de sub urmărire - 25 aprilie 2007, s-a efectuat în mass-media o

campanie de publicitate negativă, ce a condus la denigrarea reclamantului

pentru o faptă ce nu există, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art.

5 pct. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, și ale art. 504 C. proc.

pen.

S-a reținut astfel,

că anterior arestării preventive, reclamantul fusese numit temporar în funcția

de Director General în M.A.A., numire ce a încetat la 15 iulie 2007 după

punerea sa în libertate și încetarea măsurii preventive, fiind numit ulterior

la A.N.C.A. în funcția de director, astfel cum rezultă din înscrisurile

existente la filele 263-265 dosar instanță de fond.

Ca atare, reține instanța

de apel, prejudiciul material suportat de reclamant este de 2.794 lei ce

reprezintă drepturile salariale pe perioada arestării preventive, fiind

nefondate susținerile cu privire la faptul că după punerea sa în libertate nu a

mai putut să ocupe același post și că a suferit prejudicii materiale, deoarece

el nu a fost eliberat din funcție în perioada arestării preventive, ci la 3

săptămâni de la momentul reluării activității, iar această funcție de director

general în M.A.A. reprezenta doar o funcție temporară și nu o funcție

definitivă, pentru a se considera că arestarea preventivă a avut ca efect

eliberarea din funcție și pierderea postului.

În această idee,

instanța de apel a reținut că înscrisul de la fila 260 - copia cărții de muncă

- face dovada că la 16 mai 2003, deci anterior arestării preventive,

reclamantul a fost sancționat cu diminuarea drepturilor salariale cu 10% pe o

perioadă de 3 luni potrivit Ordinului nr. 187 din 16 mai 2003 situație în care

s-a apreciat că activitatea reclamantului nu fusese una corespunzătoare și că

de fapt aceasta a dus la schimbarea sa din funcția deținută.

Ca atare, reține

instanța de apel, Statul Român trebuie să achite reclamantului doar suma de 2

794 lei prejudiciu material pe perioada 26 aprilie 2004 - 26 iunie 2004.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de

reclamant instanța de apel a reținut că, din dovezile de la dosar rezultă doar

suma de 35.700 lei, și că invocarea de către reclamant a sumei prevăzute în

contractul de asistență juridică nu suplinește lipsa chitanței fiscale prin

care se face dovada plății efective a onorariului de avocat.

S-a mai reținut de

instanța de apel, că nu sunt fondate cererile reclamantului privind

cheltuielile efectuate pe parcursul procesului penal, nefiind dovedită plata

sumei de

50.000

EURO

. În

ce privește prejudiciul moral suferit de reclamant, instanța de apel a reținut

că s-a acordat mai mult decât acordă Curtea europeană a drepturilor omului în

cazuri similare, fiind evocate cauzele Pantea contra României și Tase contra

României, în care pentru 2 ani de detenție și respectiv 1 an de detenție, s-au

acordat doar 8.000 EURO și respectiv 40.000 EURO, pe când în cauza Bota Curtea

europeană a drepturilor omului a acordat pentru 2 luni și o săptămână de

detenție, suma de 2000 EURO.

Din această

perspectivă instanța de apel a apreciat că suma de

10.000 EURO

este suficientă și

echitabilă pentru perioada de 60 de zile de arestare preventivă nelegală.

Cu privire la daunele

morale privind suferințele morale suportate de soție pe perioada arestării

preventive, instanța de apel le-a apreciat ca nefondate, neputând fi solicitate

de reclamant pe considerentul că suferințele morale ale soției au un caracter

personal și nu pot fi solicitate de soț.

Nefondate au fost

considerate și cererile reclamantului ce vizau cheltuielile pentru tratamentul

medical al soției în tratarea infertilității acesteia, cu atât mai mult cu cât

nu au fost depuse dovezi concrete în acest sens, și că o astfel de cerere nu se

încadrează în dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Cu privire la capătul

de cerere privind constatarea că arestarea la care reclamantul a fost expus a

fost nelegală și a fost instrumentată cu rea-credință sau gravă neglijență de

către fostul P.N.A., actualul D.N.A., instanța de apel a reținut că nu s-a

făcut dovadă clară a relei credințe, iar pe de altă parte competența

constatării și soluționării acestor aspecte revine Consiliului Superior al

Magistraturii, potrivit disp. Legii nr. 303/2004, așa cum a fost modificată și

completată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice cât și  reclamantul.

Astfel criticile

aduse hotărârii instanței de apel de către Statul Român, vizează nelegalitatea

ei sub următoarele aspecte:

Se susține că hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., și că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei

legal fiind dată și cu încălcarea greșită a legii, motiv pentru care sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai învederează

astfel, că instanța de apel preia unele considerente din hotărârea instanței de

fond care practic sunt și contradictorii cu cele pe care instanța de apel își

argumentează soluția, situație în care hotărârea este motivată necorespunzător.

Recurentul Statul

Român mai susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii juridice pentru

plata drepturilor salariale ce trebuiau de fapt achitate de angajator.

În aceeași idee se

invocă dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și art. 52 din

Legea nr. 53/2003.

O altă critică

vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 505 - 506 C. pen.

Ca atare, se

învederează ca așa-zisul prejudiciu material și moral suferit de reclamant, nu

a fost cauzat printr-o faptă proprie directă a Statului Român, situație în care

nu poate fi angajată această răspundere.

Referitor la

răspunderea Statului, se susține că sunt aplicabile normele dreptului public,

iar răspunderea directă poate fi antrenată doar pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Același recurent mai

susține și încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în hotărâre

nefiind evidențiate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței

în ce privește existența prejudiciului moral și respectiv al cheltuielilor de

judecată.

Reclamantul R.D.G. a

criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte.

Se susține că în ce

privește acordarea daunelor materiale instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a legii, schimbând natura actului juridic dedus

judecății, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct 8 C. proc. civ.

Daunele materiale

solicitate, în sumă de 250.000 lei, susține reclamantul, reprezentau atât

drepturile salariale din perioada arestului nelegal, cât și diferența de

salariu urmare a reîncadrării sale ulterior, și cheltuielile din procedura

judiciară penală, precum și cheltuielile medicale efectuate după ieșirea sa din

arest.

Or, susține

reclamantul, prin limitarea daunelor exclusiv la drepturile salariale pe

perioada arestării nelegale, reprezintă o restrângere și aplicare greșită a

dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen.

În aceeași idee se

mai susține că argumentele instanței de apel pentru motivarea daunelor

materiale acordate sunt străine de pricina cauzei și de probele de la dosar, cu

atât mai mult cu cât și în prezent se resimt consecințele arestării, întrucât

reclamantul nu a mai putut atinge poziția profesională avută anterior, în

condițiile în care anterior arestării a avut și calitatea de profesor asociat

colaborator al Fac. Z. din București, calitate ce a încetat ulterior arestării.

O altă critică

vizează încălcarea art. 34 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei

de avocat, întrucât cuantumul total al onorariului de avocat dovedit cu

contractele de asistență juridică, trebuie acordat integral cu titlu de daune

materiale provocate în mod nemijlocit de eroarea judiciară.

Se mai critică faptul

că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și consecințele negative produse

de arestarea sa, asupra familiei și soției sale, că în perioada arestării sale,

soția sa a pierdut o sarcină pe fondul stresului și a șocului provocat de acea

arestare nelegală.

Ca atare, reclamantul

solicită acordarea sumei de 250.000 EURO daune morale.

Cu privire la daunele

morale, reclamantul critică hotărârea instanței de apel și prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin încălcarea art. 505 C. proc.

pen., cu atât mai mult cu cât instanța adaugă la lege un criteriu suplimentar,

suprapus daunelor materiale, care în opinia instanței de apel, ar trebui să

țină loc și de daune morale.

Astfel, se

învederează că instanța de apel a ignorat atât persoana reclamantului, cit și

statutul socio-profesional al acestuia de persoană publică, doctor în

zootehnie, membru al Academiei de Științe zootehnice, director general în M.

A., decorat de Președintele României, cu Ordinul Steaua României, autor de

cărți și profesor la U.Z.

La acordarea daunelor

morale, susține reclamantul trebuiau avute în vedere și consecințele

mediatizării arestării sale, precum și faptul că acestea se perpetuă și azi

asupra familiei reclamantului.

O altă critică adusă

hotărârii instanței de apel vizează respingerea ca inadmisibil a petitului

privind instrumentarea cu rea-credință a cauzei, de organele de urmărire

penală, în condițiile în care i-au fost încălcate în procedura urmăririi

penale, atât dreptul la apărare, cât și dreptul de a lua legătura cu un

apărător, și de a participa la confruntarea martorilor, fiind atașate un nr. de

11 dosare la referatul de arestare preventivă, dosare ce conțineau însă

documente străine de cauză.

O ultimă critică

adusă hotărârii instanței de apel de către reclamant, vizează greșita admitere

a apelului Ministerului Public și participarea acestuia la judecată, fiind în

opinia reclamantului, incidente dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct 7, 8 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele.

Reglementarea legală

ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi antrenată

răspunderea statului, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art.

52 alin (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Scopul art. 504 C.

proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional, potrivit

căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare, săvârșite în procesele penale și a permite repararea prejudiciilor

cauzate atât prin condamnarea nelegală, cât și prin nelegala privare, sau

restrângerea de libertate, din cursul procesului penal.

Ca atare, răspunderea

statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procesele penale, astfel că dispozițiile art. 504 - 507

C. proc. pen. reglementează o procedură specială prin care persoana față de

care s-a comis o eroare judiciară poate solicita statului repararea

prejudiciului material suferit.

Astfel, în condițiile

prevăzute de dispozițiile legale sus evocate, are dreptul la repararea

prejudiciilor și a pagubei suferite, atât persoana care a fost condamnată

definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă

de achitare, cât și cea care în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate, în mod nelegal.

Or, raportând cele

expuse la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, atât instanța de

apel, cât și cea de fond în mod legal și corect au reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 504 – 507 C. proc. pen. și deci este antrenată răspunderea

statului, în condițiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc, că

reclamantul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 26 aprilie 2004 -

26 iunie 2004, dispunându-se punerea în mișcare a acțiunii penale pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 178/2000, pentru ca ulterior prin Ordonanța

procurorului din 25 aprilie 2007( fila 212 dosarul instanței de fond) să se

dispună scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, de către Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

secția de combatere a corupției, Dosar nr. 24/P/2004, stabilindu-se că fapta

pentru care s-a început urmărirea penală, nu există.

Ca atare, scoaterea

de sub urmărire penală în condițiile în care fapta penală nu există,

evidențiază atât caracterul nelegal al arestării preventive, cât și răspunderea

Statului pentru prejudiciile suferite de reclamant, ca efect al arestării

nelegale.

Astfel, din

perspectiva celor expuse, sunt nefondate susținerile pârâtului Statul Român în

ce privește neîndeplinirea cerințelor art. 505 - 507 C. proc. pen., privind

răspunderea Statului. Nefondată este și critica legată de nerespectarea și

ignorarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța

a examinat cauza și raporturile juridice dintre părți prin prisma dispozițiilor

legale sus evocate și a probelor administrate.

Motivarea unei

hotărâri este o problemă de esență, de conținut și nu de volum, trebuind să fie

în strictă concordanță cu măsurile luate, cu probele și actele de la dosar.

Motivarea hotărârii

înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul

prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este acela

de a explica măsurile adoptate de instanță.

Or, din această

perspectivă, hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute

de dispozițiile art. 261 pct 5 C. proc. civ.

În ce privesc daunele

morale solicitate de reclamant, este de reținut că stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de

aproximare, situație în care instanța trebuie să aibă în vedere o serie de

criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză, pe plan

fizic, psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

precum și măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și

socială.

La cuantificarea

prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii

rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și

efectiv, produs victimei erorii judiciare.

Daunele morale

datorate de stat, trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire și să

cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum și

beneficiul de care a fost lipsit în integralitate, ce are în vedere atât

prejudiciul material cât și prejudiciul moral, încercat de cel aflat în

situația sus menționată.

Totodată, potrivit

dispozițiilor legale sus evocate, răspunderea Statului pentru fapta organelor

sale, nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel

îndreptățit la acțiune, fără nici o restricție sau distincție în raport de

natura sau componentele prejudiciului, ori de forma sau modalitatea culpei.

Din perspectiva celor

expuse, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a

dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc. pen., interpretare care de altfel este în

concordanță și cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, în

aplicarea art. 5 din Convenție.

Astfel, Curtea

europeană a drepturilor omului a reținut constant, că în cazurile de violare a

art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind privarea nelegală

de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești,

pentru prejudiciul material și moral produs victimei, pe perioada detenției

nelegale.

Cu privire la

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului invocată în cauză este de

reținut că la acordarea despăgubirilor morale, Curtea europeană a drepturilor

omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Astfel, din perspectiva celor expuse, rezultă fără

posibilitate de echivoc, că arestarea nelegală a reclamantului, a produs grave

consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția

socială, dar și cea profesională și familială, criterii ce de altfel definesc

persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul

daunelor morale.

Așa fiind, raportând

cele expuse la starea de fapt conturată prin actele de la dosar, rezultă că

reclamantul fiind victima unei erori judiciare, este îndreptățit la repararea

atât a prejudiciului material, cât și moral, în condițiile dispozițiilor legale

sus evocate, întrucât prin arestarea nelegală pentru o faptă ce nu există, i-au

fost afectate și lezate valorile morale esențiale, precum și situația socială,

profesională, dar și cea familială.

Față de acest aspect

al lezării vieții familiale, este de reținut că arestarea reclamantului a avut

un efect nu numai negativ, dar și șocant și pentru soția sa, cu repercursiuni

negative asupra stării sănătății ei și a vieții familiale, în condițiile în

care a pierdut o sarcină la scurt timp de la arestarea reclamantului, precum și

în condițiile în care i s-a impus un tratament medical de specialitate pentru o

eventuală viitoare și posibilă sarcină, tratament urmat în străinătate, așa cum

rezulta din actele de la dosar (filele 384-393 dosarul instanței de fond), iar

efectuarea tratamentului a determinat suportarea unor cheltuieli ce fac parte

din categoria daunelor materiale suferite de reclamant.

Consecințele produse

asupra familiei persoanei împotriva căreia a fost luată în mod nelegal, măsura

arestării preventive, sunt expres prevăzute de art. 505 C. proc. pen. și de

altfel constituie și criterii ce trebuie avute în vedere la stabilirea

întinderii reparației.

Este de reținut că

dispozițiile legii interne și ale Convenției europene pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat

la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit

cuantum al reparației, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și

cuantificarea acestora ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru

instanța de judecată.

Astfel, este real că

daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, dar nici nu

pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat față de circumstanțele

speței, și să îi confere un folos material, fără o justificare cauzală în

raport de eroarea penală și consecințele acesteia.

Ca atare, din

perspectiva celor expuse, a stării de fapt conturată în cauză, a valorilor

lezate, prin arestarea nelegală a reclamantului în perioada 26 aprilie - 26

iunie 2004, judecând în echitate, instanța apreciază că daunele morale în

cuantum de 45.000 EURO vor fi în măsură să acopere integral prejudiciul moral

suferit de reclamant și familia sa.

În ce privesc daunele

materiale solicitate în temeiul art. 505 C. proc. pen., suferite de reclamant,

raportat la probele de la dosar, este de reținut că stabilirea acestora în

cuantum de 3.700 EURO este în măsură să acopere și acel prejudiciu material

suportat de reclamant privind cheltuielile cu tratamentul medical efectuat de

soția sa.

Critica reclamantului

legată de neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, este

nefondată în condițiile în care instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. raportat la chitanțele fiscale depuse la dosar.

Astfel, în privința

onorariului de avocat, instanța de apel în mod legal a reținut că numai

chitanța eliberată de avocat și care atestă plata efectivă și încasarea

onorariului, constituie act justificativ, care stă la baza stabilirii și

acordării cheltuielilor de judecată.

Dispozițiile art. 274

C. proc. civ. permit acordarea cheltuielilor de judecată pe care partea

dovedește că le-a efectuat, ceea ce înseamnă per a contrario, că în lipsa unei

dovezi certe a efectuării unor cheltuieli, acestea nu pot fi acordate .

Nefondată este și

critica legată de faptul că instanța de apel nu i-a acordat daune morale și

pentru reaua credință cu care a fost instrumentată cauza penală, finalizată cu

scoaterea sa de sub urmărire penală, în condițiile în care instanța de apel a

reținut în mod corect și legal că potrivit art. 52 din Constituție și respectiv

art. 504 - 507 C. proc. pen., pentru erorile judiciare, este antrenată în mod

direct doar răspunderea statului, iar răspunderea civilă a procurorilor sau

judecătorilor poate fi antrenată doar în condițiile expres și limitativ

prevăzute de art. 94 - 101 din Legea nr. 303/2004.

Din perspectiva celor

expuse, este fondat doar recursul reclamantului, urmând a fi admis în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință urmează a se modifica

decizia atacată, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și la plata sumei de 3.700 EURO daune materiale, și respectiv de 45.000

EURO în loc de 10.000 EURO daune morale, ambele în echivalent la data plății,

urmând a fi menținute restul dispozițiilor deciziei.

În ce privește

recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul R.D.G. împotriva Deciziei civile nr. 338 din 20 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și la plata sumei de 3.700 EURO daune materiale și de 45.000

EURO, în loc de 10.000 EURO, cu titlu de daune morale, ambele în echivalent în

lei la data plății.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG