ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr.

703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins, alături de cererile formulate

de mai mulți judecători, și pe cea formulată de S.S., judecător la

Tribunalul Cluj, prin care a solicitat

recunoașterea gradului de

judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, Plenul C.S.M., în legătură cu situația juridică

invocată, a reținut că din conținutul cererii formulate de petentă, ca și din

cele formulate de ceilalți judecători, reiese că aceștia și-au întemeiat

solicitările pe ideea de discriminare existentă între procurorii care au

obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin efectul

numirii în cadrul D.

I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A. și între

ceilalți

procurori și judecători, care sunt

obligați să susțină concursul în vederea

avansării în gradul profesional

superior.

În susținerea cererii formulate, petenta a

invocat, în esență, hotărârile C.S.

M., prin care au fost

respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de

procurori din cadrul D.

N.A., respectiv de

către procurori de la D.

I.I.C.O.T.,

hotărâri

cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate,

anulându-le și dispunând admiterea cererilor de recunoaștere a gradului

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Se arată, de asemenea, că, în materia promovării

judecătorilor și

procurorilor, regula o constituie concursul organizat la

nivel național, această regulă necunoscând nici o

derogare, iar excepțiile

trebuie să fie exprese, nu deduse indirect și

forțat.

Petenta a subliniat că invocarea altor dispoziții legale, vizând

caracterul special al structurii din care fac

parte procurorii respectivi

(dispoziții care nu prevăd înlăturarea

obligației de participare la concursul național pentru obținerea gradului

profesional), pentru

înlăturarea regulii imperative

a concursului, reprezintă o fraudă la lege

tipică.

În sprijinul ideii de discriminare între procurorii susmenționați, pe

de o parte, și ceilalți

procurori și toți judecătorii, pe de altă parte,

se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006, prin care s-a

constatat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, apreciind, totodată,

că prin crearea jurisprudențială a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori,

pentru a accede în gradul cel mai înalt și,

posibil

omisso medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii și

ceilalți

procurori sunt supuși, au fost încălcate dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.

137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Petenta a mai

precizat că nu a solicitat promovarea la nici un

tribunal sau curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului

profesional de judecător de

tribunal, respectiv de curte de apel.

Cu privire la

soluția adoptată, Plenul C.S.M. a apreciat că din interpretarea a dispozițiilor

Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 43 - 47, art. 65 alin.

(6) și art. 83 alin. (3)) rezultă că, în cazul judecătorilor și procurorilor,

cariera profesională evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în

gradul profesional imediat următor numai în urma susținerii și promovării, în

condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, concurs pe

care petenta nu l-a susținut.

În acest sens sunt și prevederile Recomandării 94 a Comitetului de

Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul

judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, în cuprinsul cărora se precizează

că toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie

bazate pe criterii obiective, iar selecția și cariera judecătorilor trebuie

bazate pe merite, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și

eficiența.

Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcție de execuție,

îndeplinește pe deplin toate criteriile enunțate anterior.

Împotriva acestei hotărâri

petenta S.S. a declarat recurs, solicitând anularea ei și obligarea C.S.M. să

emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător

de curte de apel.

Făcând referire la soluția

de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior

gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în

condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a

Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nici o

curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional,

întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător,

precum și celelalte criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul cererii de

recurs rezultă că recurenta a solicitat recunoașterea gradului profesional de

judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii

care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.

și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei

discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care au

fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva

Hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea

ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor

de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea

acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al

structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul nemo

auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința

și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de

judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.

Apreciind că situația astfel

creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, art. 14 din C.E.D.O. și art.

1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea pe cale

jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în

gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între

judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin statutul

lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a

solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea

hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere

a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Examinând cauza în raport cu

actele dosarului, solicitările recurentei precum și cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în

jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund

nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât

nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr.

303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de

a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt

neconstituționale numai în partea care condiționează această promovare de

îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că

numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare

contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în

sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor

constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de bază

impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror – aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/ 2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător

sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Procedura specială astfel instituită

se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze

pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel și

egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și procurori – prin

stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea

judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special

în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale

cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți

la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut

de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl

instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca

el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură

cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se

poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la

Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art.

14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

în pricina de față.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta S.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.S., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2009.