ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 599/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins, alături de cererile formulate de mai mulți judecători, și pe cea formulată de S.S., judecător la Tribunalul Cluj, prin care a solicitat recunoașterea gradului de judecător de curte de apel. Pentru a hotărî astfel, Plenul C.S.M., în legătură cu situația juridică invocată, a reținut că din conținutul cererii formulate de petentă, ca și din cele formulate de ceilalți judecători, reiese că aceștia și-au întemeiat solicitările pe ideea de discriminare existentă între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul D. I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A.

și între ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea avansării în gradul profesional superior. În susținerea cererii formulate, petenta a invocat, în esență, hotărârile C.S. M., prin care au fost respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de procurori din cadrul D. N.A., respectiv de către procurori de la D. I.I.C.O.T., hotărâri cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate, anulându-le și dispunând admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se arată, de asemenea, că, în materia promovării judecătorilor și procurorilor, regula o constituie concursul organizat la nivel național, această regulă necunoscând nici o derogare, iar excepțiile trebuie să fie exprese, nu deduse indirect și forțat. Petenta a subliniat că invocarea altor dispoziții legale, vizând caracterul special al structurii din care fac parte procurorii respectivi (dispoziții care nu prevăd înlăturarea obligației de participare la concursul național pentru obținerea gradului profesional), pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.

În sprijinul ideii de discriminare între procurorii susmenționați, pe de o parte, și ceilalți procurori și toți judecătorii, pe de altă parte, se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, apreciind, totodată, că prin crearea jurisprudențială a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori, pentru a accede în gradul cel mai înalt și, posibil omisso medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii și ceilalți procurori sunt supuși, au fost încălcate dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Petenta a mai precizat că nu a solicitat promovarea la nici un tribunal sau curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel. Cu privire la soluția adoptată, Plenul C.S.M. a apreciat că din interpretarea a dispozițiilor Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 43 - 47, art. 65 alin. (6) și art. 83 alin. (3)) rezultă că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, concurs pe care petenta nu l-a susținut.

În acest sens sunt și prevederile Recomandării 94 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, în cuprinsul cărora se precizează că toate deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii obiective, iar selecția și cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența. Or, concursul, ca modalitate de promovare într-o funcție de execuție, îndeplinește pe deplin toate criteriile enunțate anterior. Împotriva acestei hotărâri petenta S.S. a declarat recurs, solicitând anularea ei și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.

Făcând referire la soluția de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nici o curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că recurenta a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior. În justificarea acestei discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T.

și D.N.A. împotriva Hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În opinia recurentei, soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept. Apreciind că situația astfel creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, art. 14 din C.E.D.O.

și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel. Examinând cauza în raport cu actele dosarului, solicitările recurentei precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Gradul profesional nu este, așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți de apel și parchete. Condițiile pentru participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor.

Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1). Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani.

S-a apreciat astfel că numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror – aceștia au fost așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/ 2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor respective. Respectându-se statutul constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și procurori – prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani. Normele cu caracter special în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G.

nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007. Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G.

nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul în pricina de față. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta S.S., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.S., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2009.