ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3584/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3584/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M.

a respins, alături de cererile formulate de mai mulți judecători, și pe cea

formulată de I.S., judecător la Judecătoria Cluj Napoca, prin care a solicitat

recunoașterea gradului de judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel,

Plenul C.S.M. a reținut următoarele:

I. Cu privire la situația

juridică invocată:

Din conținutul cererii

formulate de petentă, ca și din cele formulate de ceilalți judecători, reiese

că aceștia și-au întemeiat solicitările pe ideea de discriminare existentă

între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul

D.I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A. și între ceilalți procurori și

judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea avansării în

gradul profesional superior.

În susținerea cererii

formulate, petenta a invocat, în esență, hotărârile C.S.M., prin care au fost

respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de

procurori din cadrul D.N.A., respectiv de către procurori de la D.I.I.C.O.T.,

hotărâri cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate, anulându-le

și dispunând admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se arată, de asemenea, de

către petenți că, în materia promovării judecătorilor și procurorilor, regula o

constituie concursul organizat la nivel național, această regulă necunoscând

nicio derogare, iar excepțiile trebuie să fie exprese, nu deduse indirect și

forțat.

Petenții subliniază că

invocarea altor dispoziții legale, vizând caracterul special al structurii din

care fac parte procurorii respectivi (dispoziții care nu prevăd înlăturarea

obligației de participare la concursul național pentru obținerea gradului profesional),

pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la

lege tipică.

În sprijinul ideii de

discriminare între procurorii sus menționați, pe de o parte, și ceilalți

procurori și toți judecătorii, pe de altă parte, petenții invocă Decizia Curții

Constituționale nr. 866/2006, prin care s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, apreciind, totodată, că prin crearea

jurisprudențială a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori, pentru a

accede în gradul cel mai înalt și, posibil omisso medio, prin eludarea

concursurilor la care judecătorii și ceilalți procurori sunt supuși, au fost încălcate

dispozițiile O.G. nr. 137/2007 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare.

Toți petenții precizează că

nu solicită promovarea la niciun tribunal sau curte de apel din România, ci

numai recunoașterea gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de

curte de apel.

II. Cu privire la soluția

adoptată:

Din interpretarea logică și

teleologică a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare [art. 43

- art. 47, art. 65 alin. (6) și art. 83 alin. (3)] rezultă că, în cazul

judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare

dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma

susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în

funcții de execuție, concurs pe care petenta nu l-a susținut.

În acest sens sunt și

prevederile Recomandării (94) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre

privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13

octombrie 1994, în cuprinsul cărora se precizează că toate deciziile care

privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii

obiective, iar selecția și cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite,

având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența.

Or, concursul, ca modalitate

de promovare într-o funcție de execuție, îndeplinește pe deplin toate

criteriile enunțate anterior.

Împotriva Hotărârii nr. 703

din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. a formulat recurs petenta I.S., în temeiul art.

29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, solicitând

anularea în parte a acesteia și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin

care să-i recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.

Făcând referire la soluția

de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior

gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în

condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a

Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nicio

curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional,

întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător,

precum și celelalte criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul cererii de

recurs, identic de altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că recurenta

a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel,

invocând discriminarea existentă între procurorii care au obținut gradul

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți

procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea

promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei

discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (43 până la

formularea cererii) prin care au fost admise recursurile procurorilor de la

D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva Hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie

2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea

ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor

de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nicio derogare, iar prevalarea

acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al

structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința

și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de

judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.

Apreciind că situația astfel

creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această

Convenție, întrucât crearea pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice

pentru anumiți procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere

nejustificată de echilibru între judecătorii și procurorii aflați în aceeași

situație juridică, prin statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu

valoare de principiu Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28

noiembrie 2006, recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea

recursului, anularea hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre

de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Examinând actele dosarului,

solicitările recurentei și argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma

prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, Plenul C.S.M. interpretând corect dispozițiile legale referitoare

la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau a

parchetului de pe lângă aceasta.

Pentru a se concluziona

astfel, au fost avute în vedere considerentele în continuare arătate.

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în

jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund

nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor

legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin

această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei

rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57

– art. 60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de

pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei

modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind

statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile capitolului

5, secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale,

curți de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie

2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3

iulie 2008.

În conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care

îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în

vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.,

scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții

superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a

performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a

judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la o instanță superioară, care nu poate fi primită întrucât

nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de

a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt

neconstituționale numai în partea care condiționează această promovare de

îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai

această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară

legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul

celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor constituțional

similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul

analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de

procuror - aceștia au fost așezați într-o situație juridică identică, exigența

respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților judecători și

excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus,

între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau

procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare

a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A.,

o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992

care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție

superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste

instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art. 100 alin.

(1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost

înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea

unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri

specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu

caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în

materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de

conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 303/2004, capitolul 5, secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest

act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură

specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a

fost modificat prin aceeași Lege nr. 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel

și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și procurori -

prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea

judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special

în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale

cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți

la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest

text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați

potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. a) din anexă - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu

care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33

din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data

intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale

pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de

recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a

intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui

Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant

este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din

motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face

obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar

fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această

dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca

încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și

libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci

și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la Judecătoria

Cluj Napoca, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14

din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

în speță.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art.

1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască

recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea

unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept,

respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta I.S., ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.S. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2008.