ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 140/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 140/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

adresată C.S.M., înregistrată sub nr. 17530/1154 din 4 iunie 2008, M.A. -

judecător la Tribunalul Cluj, alături de alți colegi de la aceeași instanță a

solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, cu

mențiunea că nu dorește promovarea efectivă la instanța superioară.

În motivarea cererii s-a arătat că, solicitarea se întemeiază pe ideea

de discriminare existentă între procurorii care au obținut gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

efectul numirii în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, respectiv în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, și între ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să

susțină concurs de promovare în gradul profesional superior.

În argumentarea susținerii menționate, petenta a invocat Hotărârile nr. 791/2007

și nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M., prin care s-au respins cererile de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de procurori din cadrul D.N.A.

și D.I.I.C.O.T., raportate la soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție,

de admitere a recursurilor declarate împotriva celor două hotărâri.

Consideră petenta că situația creată pe cale jurisprudențială,

reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în rândul celor două

categorii de magistrați, iar prevalarea procurorilor din cadrul D.N.A. și

D.I.I.C.O.T. de alte dispozițiile legale (ce vizează caracterul special al

structurilor din care fac parte), decât cele ale Legii nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului, reprezintă o fraudă la lege.

S-a

mai susținut că, procurorii au ca și judecătorii, statut constituțional de

magistrați, prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală, iar

prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, prin care au

fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

s-a stabilit cu valoare de principiu că, judecătorii și procurorii se află în

aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de

discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.

Ca

argument final adus în sprijinul cererii sale de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, petenta a arătat că prin acordarea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., pe cale judecătorească

s-a deschis posibilitatea judecătorilor de a solicita, în baza Legii nr. 303/2004,

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a

susține vreun concurs de promovare, în condițiile art. 43 din actul normativ

amintit.

Prin

Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins și cererea

petentei M.A. privind recunoașterea gradului profesional de judecător de curte

de apel.

Pentru a hotărî astfel, C.S.M. a reținut că,  nici unul dintre

judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional

superior, printre care și petenta M.A. - judecător la Tribunalul Cluj, nu a

susținut examen de promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

S-a

apreciat că, din interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor legii

susmenționate, rezultă că în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera

profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional în gradul

profesional imediat următor, numai în urma susținerii și promovării, în

condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, iar o

interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispozițiile legale.

A mai reținut C.S.M. că în sprijinul acestei interpretări sunt și

dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc faptul că,

judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive neimputabile își

păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau parchetelor,

precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act normativ care prevăd

că, reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori magistrat-asistent se

face fără concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau după caz, la

parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până la data

pensionării. În fine, s-a arătat că acestea sunt singurele excepții de

recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că

gradul profesional corespunzător unei instanțe sau parchet superior se

dobândește numai prin promovarea concursului organizat în condițiile art. 43 - 47

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

în acord cu Recomandarea Comitetului de Miniștri către statele membre privind

independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termen petenta M.A., solicitând anularea hotărârii atacate,

și obligarea C.S.M. la emiterea unei noi hotărâri de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, în condițiile în care sunt

îndeplinite atât condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător cât și

celelalte cerințe pentru recunoașterea gradului profesional.

Reluând situația de fapt

prezentată și în cuprinsul cererii inițiale adresată C.S.M., recurenta M.A. a

susținut în esență că, dobândirea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurori,

doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de vechimea lor în

funcție, creează o situație discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu

ceilalți procurori și judecători, care, pentru promovarea la parchetele și

instanțele imediat superioare, trebuie să susțină concurs.

Recurenta a făcut ample

referiri la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

sensul admiterii cererilor recurenților, procurori D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de

recunoaștere a gradului profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la argumentele prezentate în

cuprinsul respectivelor hotărâri judecătorești, arătând că față de această

practică, deja cristalizată, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de

recunoaștere a gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu

acceptarea unor divergențe de jurisprudență. Or, potrivit art. 6 din C.E.D.O.,

practica contradictorie, mai ales la nivelul celei mai înalte autorități

judiciare este în sine contrară principiului securității juridice care, rezidă

implicit din toate articolele convenției, după cum s-a statuat în cauza B.

contra României.

Recurenta a mai susținut că

s-a produs o discriminare în raport de ceilalți procurori și față de toți

judecătorii, prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată,

întrucât procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în aprecierea sa, potrivit art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs

organizat la nivel național, această regulă fiind general aplicabilă și fără

derogări exprese.

În plus, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea

a constatat că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică,

prin statutul lor constituțional similar, procurorii având ca și judecătorii

statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art. 133 și art. 134

din Legea fundamentală.

În fine, recurenta a conchis

că în raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin

deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a creat o

situație discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport cu ceilalți

procurori din cadrul Ministerului Public, dar și față de toți judecătorii, care

sunt obligați să participe la concurs pentru dobândirea gradelor profesionale,

astfel că se impune admiterea recursului, în sensul formulat.

Intimatul C.S.M. a formulat

în cauză întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul a arătat că, în

susținerea căii de atac promovată împotriva hotărârii Plenului C.S.M. nr. 703

din 10 iulie 2008 prin care a fost respinsă cererea recurentei, alături de alți

judecători, de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de

apel, fără concurs, a fost învederată, în esență, discriminarea produsă în raport

cu procurorii și judecătorii care, pentru obținerea gradului profesional

corespunzător instanței superioare sau parchetului, trebuie să susțină concursul

de promovare, recurenta prevalându-se de hotărârile pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție de recunoaștere a gradului profesional de procuror

corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Intimata a precizat că prin

respingerea cererii recurentei, Plenul C.S.M. a interpretat corect dispozițiile

legale incidente referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător

instanței superioare, respectiv art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004,

modificată și republicată, potrivit căreia promovarea judecătorilor și

procurorilor se realizează numai prin concurs organizat la nivel național, în

limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel, sau după caz,

la parchete.

Intimata a mai arătat că, în

ceea ce o privește pe recurentă, aceasta nu a susținut examenul de promovare în

condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că cererea

sa de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții de apel nu poate

fi primită, mai cu seamă că aceasta nu se regăsește în nici una din situațiile

de excepție reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 din

Legea nr. 303/2004.

În fine, s-a mai arătat de

către intimată că, în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la care se

referă recurenta în susținerea ideii de discriminare, acestea au fost

pronunțate în cauze având ca obiect un recurs individual iar nu unul în

interesul legii astfel că, nu constituie o dezlegare la o problemă de drept

supusă judecății și nu au caracter obligatoriu, în cauze similare supuse

judecății.

Cu privire la pretinsa discriminare

invocată de recurentă s-a menționat de către intimată, prin raportare la

conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 din O.G. nr. 137/2000

și de jurisprudența C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenție, că situațiile învederate

de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma circumstanțelor de fapt

și de drept avute în vedere în fiecare caz în parte examinat de instanța

supremă, or așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale, care

concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitate de soluții, numai pentru situații identice.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

legalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente în

cauză și față de criticile aduse prin recurs reține că Plenul C.S.M. în mod

corect a respins cererea de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții

de apel, fără susținerea concursului de promovare, interpretând corect

dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional

corespunzător instanței sau parchetului de pe lângă aceasta, pentru următoarele

considerente:

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire,

promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează

cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în jurisprudența relevantă în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului

instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea

unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter

de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile expres

prevăzute de lege.

Din economia prevederilor

legale incidente în materia promovării pe loc rezultă de altfel că, prin

această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei

rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57

- 60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe

lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări

de competență, de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile Cap. V,

secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți

de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care

îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 din lege, pot participa la concurs,

în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.,

scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții

superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a

performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca, deciziile care privesc cariera profesională a

judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că, solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită, întrucât

nu a susținut examenul de promovare, în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004

privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de

a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Referirea recurentei la

Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006 este de asemenea fără relevanță în

contextul de față, întrucât prin această decizie s-a constatat că, dispozițiile

textului de lege sunt neconstituționale, numai în partea care condiționează

această promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a

apreciat astfel că, numai această exigență și nu întreaga procedură constituie

o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a

echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul

lor constituțional similar și în plus, la faptul că prin însăși condiția de

bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror – aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004

republicată, cu modificările și completările ulterioare, a reglementat de

asemenea, prin art. 75 și 87, o procedură specială de numire a procurorilor în

cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la

procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004,

procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și

calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea

funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător

sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare

a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii

D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr.

92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de

execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă

aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004 în forma inițială, a prevăzut prin art.

100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se

consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care

sunt numiți.

Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a fost înființată prin

Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de

infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a

făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu caracter special ale

acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării

judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de conducere la tribunale,

curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cap.

V, secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest

act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură

specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a

fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de

altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și

procurori – prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în

favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Contrar celor susținute de

recurentă, Înalta Curte reține și reafirmă că normele cu caracter special în

discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești

irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime

valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva

corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul profesional cel mai înalt, prin eludarea

concursurilor, cum susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt,

conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv

aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au

dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor,

echivalența funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale

O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor,

procurorilor și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată

prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest

text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați

potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. a) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu

care sunt asimilați potrivit legii iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33

din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data

intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale

pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar

fi realizat, pe cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului

între cele două categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de

promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și

procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor

prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea

lor, nu a fost contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl

instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca

el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură

cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se

poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui

Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat

contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe

unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate

face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă

aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această

dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca

încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și

libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și

cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din

Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

în speță.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea că, prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art.

1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască

recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea

unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept,

respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta M.A. - judecător la Tribunalul Cluj, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2009.