ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3307/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3307/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată C.S.M., înregistrată în 4 iunie

2008, recurenta B.I.N., judecător la Tribunalul Cluj, alături de alți colegi de

la aceeași instanță a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător

de curte de apel, cu mențiunea că nu dorește promovarea efectivă la instanța

superioară.

În motivarea cererii s-a

arătat că solicitarea se întemeiază pe ideea de discriminare existentă între

procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T.,

respectiv în cadrul D.N.A. și între ceilalți procurori și judecători, care sunt

obligați să susțină concurs de promovare în gradul profesional superior.

În argumentarea susținerii

menționate, petenta a invocat Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale

Plenului C.S.M., prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului

profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., raportate

la soluțiile înaltei Curți de Casație și Justiție, de admitere a recursurilor

declarate împotriva celor două hotărâri menționate.

Consideră petenta că

situația creată pe cale jurisprudențială, reprezintă o „rupere nejustificată a

echilibrului" în rândul celor două categorii de magistrați, iar prevalarea

procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispozițiile legale (ce

vizează caracterul special al structurilor din care fac parte), decât cele ale

Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru

înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege

tipică.

S-a mai susținut că

procurorii au, ca și judecătorii, statut constituțional de magistrați, prevăzut

expres de art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia Curții

Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a stabilit, cu valoare

de principiu că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică,

ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce s-ar putea

ivi între cele două categorii de magistrați.

Ca argument final adus în

sprijinul cererii sale de recunoaștere a gradului profesional de judecător de

curte de apel, petenta a arătat că prin acordarea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procurorilor D.N.A.

și D.I.I.C.O.T., pe cale judecătorească s-a deschis posibilitatea judecătorilor

de a solicita, în baza Legii nr. 303/2004, recunoașterea gradului profesional

de judecător de curte de apel, fără a susține vreun concurs de promovare, în

condițiile art. 43 din actul normativ amintit.

Prin Hotărârea nr. 703 din

10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins și cererea petentei B.I.N., privind

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, C.S.M.

a reținut că  nici unul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere

a gradului profesional superior, printre care și petenta B.I.N., judecător la

Tribunalul Cluj, nu a susținut examen de promovare în condițiile art. 43 – art.

47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

S-a apreciat că din

interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor legii mai sus menționate,

rezultă că în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera profesională

evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional în gradul profesional

imediat următor, numai în urma susținerii și promovării, în condițiile legii, a

concursului de promovare în funcții de execuție, iar o interpretare contrară ar

fi de natură să eludeze dispozițiile legale.

A mai reținut C.S.M. că în

sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr.

303/2004 care stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din

funcție din motive neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în

ierarhia instanțelor sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3)

din același act normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător,

procuror ori magistrat - asistent se face fără concurs și cu avizul C.S.M., la

instanțele, sau după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au

funcționat până la data pensionării. În fine, s-a arătat că acestea sunt

singurele excepții de recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit,

regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanțe sau

parchet superior se dobândește numai prin promovarea concursului organizat în

condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a

Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și

rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri

în termen a declarat recurs petenta B.I.N., solicitând anularea hotărârii

atacate, urmare admiterii recursului declarat și obligarea C.S.M. la emiterea

unei noi hotărâri de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte

de apel, în condițiile în care sunt îndeplinite condiția vechimii de 6 ani în

funcția de judecător și celelalte cerințe cerute pentru recunoașterea gradului

profesional.

Reluând situația de fapt

prezentată și în cuprinsul cererii inițiale adresate C.S.M., recurenta B.I.N. a

susținut, în esență, că dobândirea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurori,

doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de vechimea lor în

funcție, creează o situație discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu

ceilalți procurori și judecători, care, pentru promovarea la parchetele imediat

superioare, ar trebui să susțină concursuri.

Recurenta a făcut ample

referiri la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

sensul admiterii cererilor recurenților, procurori D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și la argumentele prezentate în cuprinsul

respectivelor hotărâri judecătorești, arătând că față de această practică, deja

cristalizată, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a

gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu acceptarea unor

divergențe de jurisprudență. Or, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, practica contradictorie, mai ales la nivelul celei mai

înalte autorități judiciare este în sine contrară principiului securității

juridice care, rezidă implicit din toate articolele convenției, după cum s-a

statuat în cauza B. contra României, nr. 30658/05.

Recurenta a mai susținut că

s-a produs o discriminare în raport de ceilalți procurori și față de toți

judecătorii, prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată,

întrucât procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în aprecierea sa, potrivit art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs

organizat la nivel național, această regulă fiind general aplicabilă și fără

derogări exprese.

În plus, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea

a constatat că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică,

prin statutul lor constituțional similar, procurorii având ca și judecătorii

statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art. 133 și art. 134

din Legea fundamentală.

În fine, recurenta a conchis

că în raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin

deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a creat o

situație discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport de toți

ceilalți procurori din cadrul Ministerului Public, dar și față de toți

judecătorii, care sunt obligați să participe la concursuri pentru dobândirea

gradelor profesionale, astfel că se impune admiterea recursului în sensul

formulat.

Intimatul Consiliul C.S.M. a

formulat în cauză o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului de

față ca nefondat.

Intimatul a arătat că în

susținerea căii de atac promovată împotriva Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 703

din 10 iulie 2008 prin care i-a fost respinsă recurentei alături de alți

judecători, cererea de recunoaștere a gradului profesional de judecător de

curte apel, fără concurs, a fost învederată, în esență, discriminarea produsă

în raport cu procurorii și judecătorii, care pentru obținerea gradului

profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului, trebuie să

susțină concursul de promovare, recurenta prevalându-se de hotărârile

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție de recunoaștere a gradului

profesional de procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Intimata a precizat că prin

respingerea cererii recurentei, Plenul Consiliului C.S.M. a interpretat corect

dispozițiile legale incidente referitoare la dobândirea gradului profesional

corespunzător instanței superioare, respectiv art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004,

modificată și republicată, potrivit cu care promovarea judecătorilor și

procurorilor se realizează numai prin concurs organizat la nivel național, în

limita posturilor vacante existente la tribunale și curții de apel, sau după

caz, la parchete.

Intimata a mai arătat că în

ceea ce o privește pe recurentă, aceasta nu a susținut examenul de promovare în

condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că

cererea sa de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții de apel

nu poate fi primită, mai cu seamă că aceasta nu se regăsește nici în vreuna din

situațiile de excepție reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art.

83 din Legea nr. 303/2004.

În fine, s-a mai indicat de

către intimată că în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, de la care

pornește recurenta în susținerea ideii de discriminare, acestea au fost pronunțate

în cauze având ca obiect un recurs individual și nu unul în interesul legii

astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și

nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse judecății.

Cu privire la pretinsa

discriminare invocată de recurentă, s-a menționat de către intimată, prin raportare

la conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 alin. (2)

din O.G. și de jurisprudența C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenție, că

situațiile învederate de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma

circumstanțelor de fapt și de drept avute în vedere în fiecare caz în parte

examinat de instanța supremă, or așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții

Constituționale, ce concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al

egalității în drepturi presupune identitate de soluții numai pentru situații

identice.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

legalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente și față

de criticile recurentei reține că plenul C.S.M. în mod corect a respins cererea

de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții de apel, fără

susținerea concursului de promovare interpretând corect dispozițiile legale

referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței sau a

parchetului de pe lângă acestea, în considerarea celor expuse în continuare

arătate.

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în

jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund

nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor

legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin

această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei

rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57

– art. 60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de

pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei

modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind

statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile

capitolului V, secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie

2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3

iulie 2008.

În conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care

îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în

vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.,

scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții

superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a

performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a

judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurenta, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât

nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a treia, o altă procedură, având vocația

de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Referirea recurentei la decizia

Curții Constituționale, este de asemenea fără relevanță în contextul de față,

întrucât prin Decizia nr. 866/2006, s-a constatat că dispozițiile acestui text

de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această

promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat

astfel că numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o

discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a

echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul

lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de

bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror - aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completările lterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de

judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare

a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii

D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr.

92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de

execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă

aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art.

100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se

consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care

sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost

înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea

unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri

specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu

caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în

materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de

conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 303/2004, capitolul V, secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest

act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură

specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a

fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de

altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și

procurori - prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în

favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Contrar celor susținute de

recurentă, Înalta Curte reține și reafirmă că normele cu caracter special în

discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești

irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime

valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva

corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale

cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți

la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest

text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați

potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. a) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu

care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33

din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data

intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale

pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de

recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a

intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui

Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant

este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din

motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face

obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar

fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această

dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca

încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și

libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci

și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la

Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art.

14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele

de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

în speță.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art.

1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască recurentei

gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme

legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv

procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta B.I.N., judecător în cadrul

Tribunalului Cluj, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.I.N., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2008.