ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3307/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată C.S.M., înregistrată în 4 iunie 2008, recurenta B.I.N., judecător la Tribunalul Cluj, alături de alți colegi de la aceeași instanță a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, cu mențiunea că nu dorește promovarea efectivă la instanța superioară. În motivarea cererii s-a arătat că solicitarea se întemeiază pe ideea de discriminare existentă între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A. și între ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concurs de promovare în gradul profesional superior.

În argumentarea susținerii menționate, petenta a invocat Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M., prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., raportate la soluțiile înaltei Curți de Casație și Justiție, de admitere a recursurilor declarate împotriva celor două hotărâri menționate. Consideră petenta că situația creată pe cale jurisprudențială, reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în rândul celor două categorii de magistrați, iar prevalarea procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispozițiile legale (ce vizează caracterul special al structurilor din care fac parte), decât cele ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.

S-a mai susținut că procurorii au, ca și judecătorii, statut constituțional de magistrați, prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-a stabilit, cu valoare de principiu că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați. Ca argument final adus în sprijinul cererii sale de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, petenta a arătat că prin acordarea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procurorilor D.N.A.

și D.I.I.C.O.T., pe cale judecătorească s-a deschis posibilitatea judecătorilor de a solicita, în baza Legii nr. 303/2004, recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a susține vreun concurs de promovare, în condițiile art. 43 din actul normativ amintit. Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins și cererea petentei B.I.N., privind recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel. Pentru a hotărî astfel, C.S.M. a reținut că nici unul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional superior, printre care și petenta B.I.N., judecător la Tribunalul Cluj, nu a susținut examen de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

S-a apreciat că din interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor legii mai sus menționate, rezultă că în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor, numai în urma susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispozițiile legale. A mai reținut C.S.M.

că în sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori magistrat - asistent se face fără concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până la data pensionării.

În fine, s-a arătat că acestea sunt singurele excepții de recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanțe sau parchet superior se dobândește numai prin promovarea concursului organizat în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994. Împotriva acestei hotărâri în termen a declarat recurs petenta B.I.N., solicitând anularea hotărârii atacate, urmare admiterii recursului declarat și obligarea C.S.M.

la emiterea unei noi hotărâri de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, în condițiile în care sunt îndeplinite condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător și celelalte cerințe cerute pentru recunoașterea gradului profesional. Reluând situația de fapt prezentată și în cuprinsul cererii inițiale adresate C.S.M., recurenta B.I.N. a susținut, în esență, că dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurori, doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., indiferent de vechimea lor în funcție, creează o situație discriminatorie, dezavantajoasă, în raport cu ceilalți procurori și judecători, care, pentru promovarea la parchetele imediat superioare, ar trebui să susțină concursuri.

Recurenta a făcut ample referiri la jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul admiterii cererilor recurenților, procurori D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și la argumentele prezentate în cuprinsul respectivelor hotărâri judecătorești, arătând că față de această practică, deja cristalizată, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional în sensul solicitat ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență. Or, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, practica contradictorie, mai ales la nivelul celei mai înalte autorități judiciare este în sine contrară principiului securității juridice care, rezidă implicit din toate articolele convenției, după cum s-a statuat în cauza B. contra României, nr. 30658/05.

Recurenta a mai susținut că s-a produs o discriminare în raport de ceilalți procurori și față de toți judecătorii, prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționată, întrucât procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în aprecierea sa, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 li se permite promovarea numai prin concurs organizat la nivel național, această regulă fiind general aplicabilă și fără derogări exprese. În plus, prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006, cu valoare de principiu, Curtea a constatat că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, prin statutul lor constituțional similar, procurorii având ca și judecătorii statut constituțional de magistrați, prevăzut expres în art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală.

În fine, recurenta a conchis că în raport de regimul aplicat procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a creat o situație discriminatorie dezavantajoasă în primul rând în raport de toți ceilalți procurori din cadrul Ministerului Public, dar și față de toți judecătorii, care sunt obligați să participe la concursuri pentru dobândirea gradelor profesionale, astfel că se impune admiterea recursului în sensul formulat. Intimatul Consiliul C.S.M. a formulat în cauză o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului de față ca nefondat. Intimatul a arătat că în susținerea căii de atac promovată împotriva Hotărârii Plenului C.S.M.

nr. 703 din 10 iulie 2008 prin care i-a fost respinsă recurentei alături de alți judecători, cererea de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte apel, fără concurs, a fost învederată, în esență, discriminarea produsă în raport cu procurorii și judecătorii, care pentru obținerea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului, trebuie să susțină concursul de promovare, recurenta prevalându-se de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție de recunoaștere a gradului profesional de procuror corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Intimata a precizat că prin respingerea cererii recurentei, Plenul Consiliului C.S.M.

a interpretat corect dispozițiile legale incidente referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței superioare, respectiv art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004, modificată și republicată, potrivit cu care promovarea judecătorilor și procurorilor se realizează numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curții de apel, sau după caz, la parchete. Intimata a mai arătat că în ceea ce o privește pe recurentă, aceasta nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel că cererea sa de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții de apel nu poate fi primită, mai cu seamă că aceasta nu se regăsește nici în vreuna din situațiile de excepție reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 83 din Legea nr. 303/2004.

În fine, s-a mai indicat de către intimată că în ceea ce privește hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, de la care pornește recurenta în susținerea ideii de discriminare, acestea au fost pronunțate în cauze având ca obiect un recurs individual și nu unul în interesul legii astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse judecății. Cu privire la pretinsa discriminare invocată de recurentă, s-a menționat de către intimată, prin raportare la conceptul de discriminare, astfel cum este el definit de art. 2 alin. (2) din O.G.

și de jurisprudența C.E.D.O., incluzând art. 14 din Convenție, că situațiile învederate de recurentă nu sunt identice sau similare, prin prisma circumstanțelor de fapt și de drept avute în vedere în fiecare caz în parte examinat de instanța supremă, or așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Constituționale, ce concordă cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitate de soluții numai pentru situații identice. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând legalitatea hotărârii atacate în raport de prevederile legale incidente și față de criticile recurentei reține că plenul C.S.M. în mod corect a respins cererea de recunoaștere a gradului profesional corespunzător curții de apel, fără susținerea concursului de promovare interpretând corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței sau a parchetului de pe lângă acestea, în considerarea celor expuse în continuare arătate.

Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Gradul profesional nu este, așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Din economia prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57 – art. 60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile capitolului V, secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete. Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008. În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M., scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența lor. Prin urmare, întrucât legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde recurenta, C.S.M.

a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile secțiunii a treia, o altă procedură, având vocația de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1). Referirea recurentei la decizia Curții Constituționale, este de asemenea fără relevanță în contextul de față, întrucât prin Decizia nr. 866/2006, s-a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani.

S-a apreciat astfel că numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror - aceștia au fost așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările lterioare, a reglementat, de asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor respective. Respectându-se statutul constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art. 100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți. D.I.I.C.O.T.

a fost înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004, capitolul V, secțiunea 1. Prevederile art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.

Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și procurori - prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte reține și reafirmă că normele cu caracter special în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G.

nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007. În conformitate cu acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. a) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.

El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în cauză. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta B.I.N., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I.N., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2008.