ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4144/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4144/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată C.S.M., recurentul G.C. -

judecător la Judecătoria Cluj - Napoca a solicitat recunoașterea gradului

profesional de judecător de curte de apel, cu mențiunea că nu dorește

promovarea efectivă la instanța superioară.

În motivarea cerem a arătat că

își întemeiază solicitarea pe ideea de discriminare existentă între procurorii

care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T.,

respectiv în cadrul D.N.A. și între ceilalți procurori și judecători, care sunt

obligați să susțină concurs de promovare în gradul profesional superior.

În argumentarea susținerii

menționate, petentul a invocat Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale Plenului

C.S.M., prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., raportate la

soluțiile Înaltei Curți de

Casație și

Justiție prin care au fost admise recursurile declarate împotriva celor

două

hotărâri menționate.

In opinia petentului, situația

creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a

echilibrului" în rândul celor două categorii de magistrați, iar prevalarea

procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispozițiile

legale (ce vizează caracterul special al

structurilor din care fac parte), decât cele

ale Legii nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru înlăturarea regulii

imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege tipică.

S-a mai

susținut că procurorii, ca și judecătorii, au statut constituțional de

magistrați, prevăzut expres de art. 133 și art.

134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din

28 noiembrie 2006, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.

52 alin. 1 din Legea nr.

303/2004, s-a

stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se află

în

aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de

discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.

Ca

argument final adus în sprijinul cererii sale de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel,

petentul Gligan Claudiu a arătat că,

prin

acordarea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta

Curte

de Casație și Justiție procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., s-a deschis

posibilitatea acestora de a solicita, în baza Legii nr. 303/2004, recunoașterea

gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a susține vreun

concurs de promovare, în condițiile art. 43 din actul normativ amintit.

Prin

Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins cererea petentului

G.C., privind recunoașterea

gradului

profesional de judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, C.S.M. a

reținut că nici unul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere

a gradului profesional superior, printre care și petentul G.C., judecător la

Judecătoria Cluj - Napoca, nu a susținut examen de promovare în condițiile art.

43 - 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Ori din interpretarea logică și

teleologică a dispozițiilor legii mai susmenționate, rezultă că în cazul

judecătorilor și procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare

dintr-un grad profesional în gradul

profesional

imediat următor, numai în urma susținerii și promovării, în condițiile

legii,

a concursului de promovare în funcții de execuție, iar o interpretare contrară

ar fi de natură să eludeze dispozițiile legale.

În sprijinul acestei

interpretări vin și dispozițiile art. 65 alin. 6 din Legea nr. 303/2004 care

stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive

neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor

sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. 3 din

același act normativ care prevăd că reîncadrarea

în funcția de judecător, procuror

ori magistrat-asistent se face fără

concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau după caz, la parchetele de

lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până la data pensionării.

S-a concluzionat că acestea sunt

singurele excepții de recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit,

regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanțe sau

parchet superioare se dobândește numai prin promovarea concursului organizat în

condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de

Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și rolul

judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petentul G.C., solicitând anularea ei și obligarea C.S.M. să

emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător

de curte de apel.

Recurentul a susținut

că nu a solicitat promovarea la nici o Curte de Apel din România, ci numai

recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii de

6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte criterii cerute de lege în

acest sens.

De asemenea, s-a

arătat că este evidentă discriminarea existentă între procurorii care au

obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.

și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei

discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care au

fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva

hotărârilor nr. 791 și nr. 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M.,

dispunându-se anularea în parte a

acestora,în

ceea ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor

de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentului, soluția

astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor

procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii

din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului

reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, se precizează că

situația astfel creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la

această Convenție, întrucât crearea pe

cale

jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în

gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între

judecătorii

și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin

statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006.

Recurentul a solicitat, pentru

egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și

obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel.

Analizând motivele de recurs

formulate în raport cu hotărârea Plenului C.S.M. atacată, prin prisma

prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Gradul profesional a fost

definit prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un

anumit nivel în ierarhia instanțelor și a

parchetelor,

drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu

respectarea

dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul,

atribuții care corespund nivelului instanței sau parchetului în cadrul

căruia își

desfășoară acesta activitatea.

în mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor legale

incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin această

formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve

de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57-60

din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă

acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de

competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind

statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile cap. V,

secț. 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de

apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1) al

acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin

concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale,

curți de apel și parchete.

Condițiile

pentru participarea la concursul de promovare și modalitatea de

desfășurare a acestuia sunt stabilite prin art.

44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor

și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a

Plenului

C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

în conformitate cu prevederile art.

45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării

pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M., scopul acestei

forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare

de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor

magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a

gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă

exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie

bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a

acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența

lor.

Prin urmare, întrucât legiuitorul

nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional

corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime, cum

pretinde recurenta, Consiliul Superior al

Magistraturii

a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de

promovare

la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut

examenul de promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004 privind

Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secț. a 3-a, o altă procedură, având vocația de a

accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin(l).

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui

text de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această

promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani.

S-a apreciat astfel că numai

această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară

legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor

două categorii de magistrați, raportat

la

statutul lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși

condiția de

bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția

de judecător la înalta Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12

ani în funcția de judecător sau de procuror - aceștia au fost așezați într-o

situație juridică identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai

a magistraților judecători și excluderea posibilității promovării magistraților

procurori.

Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completărilor

ulterioare,

a reglementat, de asemenea, prin art. 75 și 87, o procedură specială de

numire

a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător

sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior

intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de

asemenea, pentru procurorii D.N.A., o

procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992

care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție

superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste

instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art. 100 alin.

(l), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost înființată

prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de

infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri specializate sa

făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu caracter special ale

acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării

judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de conducere la

tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004,

cap. V, secț. 1.

Prevederile art. 8 din acest act

normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură specială

fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea

nr.

304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeași lege 247/2005, devenit art.

75

în urma republicării.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de

altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și

procurori - prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în

favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special în

discuție au avut o justificare obiectivă și

rezonabilă

în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin

hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își

păstrează în întregime valabilitatea, raportat la

necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității

organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor legale

cu caracter special incidente în materie, respectiv

aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul

Parchetului de pe

lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în

condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în

ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor respective rezultând și din

prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte

drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de persoane din

sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

în conformitate cu acest text de

lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit art.

6 - 13 de la lit. a) din anexă - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați

potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile

art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în

activitate la data

intrării în vigoare a acesteia se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de

promovare decât cea a concursului, prevăzută

pentru promovarea judecătorilor și

procurorilor la tribunale, curți de

apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de normele legale cu

caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de

recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care acesta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a

intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al

acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat

contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe

unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate

face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă

aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată,

toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca

încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și

libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci

și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele

legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o

discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător, în raport cu

procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi

reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se

asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și

nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către

documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții

Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al

egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații

identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite

pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în

care din acestea se desprinde că

instanțele judecătorești au competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,

considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe

cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor,

consacrat în art. 1

alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61

alin. (l), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate

legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această

perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga

C.S.M.

să recunoască recurentului gradul profesional

de judecător de curte de

apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor

subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de G.C.

împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M. ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2008.