ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3762/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3762/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M.

a respins, alături de cererile formulate de mai mulți judecători, și pe cea

formulată de B.L., judecător la Judecătoria Cluj Napoca, prin care a solicitat

recunoașterea gradului de judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel,

Plenul C.S.M., în legătură cu situația juridică invocată, a reținut că din

conținutul cererii formulate de petent, ca și din cele formulate de ceilalți

judecători, reiese că aceștia și-au întemeiat solicitările pe ideea de

discriminare existentă între procurorii care au obținut gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T., respectiv în cadrul D.N.A. și între

ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea avansării în gradul profesional superior.

În susținerea cererii

formulate, petentul a invocat, în esență, hotărârile C.S.M., prin care au fost

respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulate de

procurori din cadrul D.N.A., respectiv de către procurori de la D.I.I.C.O.T.,

hotărâri cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate, anulându-le

și dispunând admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se arată, de asemenea, că,

în materia promovării judecătorilor și procurorilor, regula o constituie

concursul organizat la nivel național, această regulă necunoscând nicio

derogare, iar excepțiile trebuie să fie exprese, nu deduse indirect și forțat.

Petentul subliniază că

invocarea altor dispoziții legale, vizând caracterul special al structurii din

care fac parte procurorii respectivi (dispoziții care nu prevăd înlăturarea

obligației de participare la concursul național pentru obținerea gradului

profesional), pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o

fraudă la lege tipică.

În sprijinul ideii de

discriminare între procurorii sus menționați, pe de o parte, și ceilalți

procurori și toți judecătorii, pe de altă parte, se invocă Decizia Curții

Constituționale nr. 866/2006, prin care s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, apreciind, totodată, că prin crearea

jurisprudențială a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori, pentru a

accede în gradul cel mai înalt și, posibil omisso medio, prin eludarea

concursurilor la care judecătorii și ceilalți procurori sunt supuși, au fost

încălcate dispozițiile O.G. nr. 137/2007, privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare.

Petentul precizează că nu

solicită promovarea la niciun tribunal sau curte de apel din România, ci numai

recunoașterea gradului profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte

de apel.

Cu privire la soluția

adoptată, Plenul C.S.M. a apreciat că din interpretarea logică și teleologică a

dispozițiilor Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare [art. 43

– art. 47, art. 65 alin. (6) și art. 83 alin. (3)] rezultă că, în cazul

judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare

dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor numai în urma

susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în

funcții de execuție, concurs pe care petentul nu l-a susținut.

În acest sens sunt și

prevederile Recomandării (94)12 a Comitetului de Miniștri către statele membre

privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13

octombrie 1994, în cuprinsul cărora se precizează că toate deciziile care

privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe criterii

obiective, iar selecția și cariera judecătorilor trebuie bazate pe merite,

având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența.

Or, concursul, ca modalitate

de promovare într-o funcție de execuție, îndeplinește pe deplin toate

criteriile enunțate anterior.

Împotriva acestei hotărâri

petentul B.L. a declarat recurs, solicitând anularea ei și obligarea C.S.M. să

emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător

de curte de apel.

Făcând referire la soluția

de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior

gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în

condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a

Plenului C.S.M., recurentul a precizat că nu a solicitat promovarea la nicio

curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional,

întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător,

precum și celelalte criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul cererii de

recurs rezultă că recurentul a solicitat recunoașterea gradului profesional de

judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii

care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A.

și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei

discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care au

fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva Hotărârilor

nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se

anularea în parte a acestora, în ceea ce-i privește pe respectivii recurenți

și, în consecință, admiterea cererilor de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentului,

soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nicio derogare, iar prevalarea

acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al

structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nicio justificare, principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința

și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de

judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.

Apreciind că situația astfel

creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această

Convenție, întrucât crearea pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru

anumiți procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere

nejustificată de echilibru între judecătorii și procurorii aflați în aceeași

situație juridică, prin statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu

valoare de principiu Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28

noiembrie 2006, recurentul a solicitat, pentru egalitate de tratament,

admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o

nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de

apel.

Examinând cauza în raport cu

actele dosarului, solicitările recurentului precum și cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în

jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund

nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurentul, C.S.M. a apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o

cerere de promovare la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât

nu a susținut examenul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de

a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin (1).

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt neconstituționale

numai în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției

de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai această exigență și

nu întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale, respectiv

o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de

magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și, în plus, la

faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru

promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție -

aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror - aceștia au

fost așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca

efect promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității

promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de

judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând de

altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și

procurori - prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în

favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special

în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurent, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurentul, constatând doar o realitate de fapt conformă normelor

legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii

numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul

de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de

recurent, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentului, în calitatea sa de judecător la

Judecătoria Cluj Napoca, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în

sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

pricina de față.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurentul B.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.L., împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2008.