ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

299 din 30 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.,

având ca obiect Legea nr. 221/2009 art. 4 alin. (4);

S-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative a internării în unitatea de muncă

F.B., măsură luată de către organele fostei securități împotriva tatălui

reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru

săvârșirea faptei de „instigare”, conform „biletului de liberare” din F. nr. 1302

din 30 martie 1953;

Pârâtul S.R. prin M.F.P.

a fost obligat la acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului P.I.A. în cuantum

de 450.000 lei.

În considerentele

acestei sentințe s-a reținut că, la data de 1 mai 1950, organele securității au

luat măsura internării tatălui reclamantului în unitatea de muncă F.B., pe o

perioadă de 24 de luni care a fost prelungită până la data de 30 martie 1953, astfel

cum rezultă din biletul de liberare 1302/1953 existent la dosar, fiind efectiv

deținut în acea unitate pe o perioadă de 2 ani, 10 luni și 29 de zile, fără a

exista o hotărâre de condamnare definitivă.

Din dosarul de fond

penal nr. 5584/Cluj, tribunalul a reținut că acesta a fost deținut în unitatea

de muncă F.B., din cauza bănuielilor de activitatea subversivă și instigatoare

și a întreținerii legăturilor cu elementele dușmănoase regimului.

Regimul închisorii

era unul cumplit: muncă în regim de sclav, hrană puțină și de proastă calitate,

frig, bătăi. Mulți dintre deținuți nu puteau suporta acest regim, motiv pentru

care au decedat pe parcursul detenției.

Astfel, cum rezultă

și din probatoriul testimonial administrat, de fapt acele locuri de detenție

reprezentau adevărate lagăre, regimul de detenției era unul diferit față de cel

aplicat condamnaților de drept comun, tocmai datorită faptului că se aprecia cu

privire la condamnații din categoria reclamantului că aceștia sunt deosebit de

periculoși pentru orânduirea de stat de la acea vreme.

Consecințele

detenției s-au extins pentru reclamant și ulterior eliberării sale din starea

de detenție în sensul că nu a mai putut fi angajat în învățământ în funcția de

inspector școlar deținută anterior, fiind nevoit să lucreze ca ziler la D.R.C.F.R.

Cluj, această detenție provocând suferințe familiei sale, dintre care unele iremediabile

și de o gravitate enormă, respectiv decesul fiicei lui P.G., la vârsta de 15

ani, aspect relevat și de către martorul Macarie Ioan.

Tot ca o consecință a

detenție suferite poate fi reținută și izolarea socială la care a fost supus

antecesorul reclamantului și familia sa astfel cum rezultă din depoziția

martorului S.S.

Potrivit art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 p

ersoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea,

solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, coroborate cu aspectele

susmenționate, tribunalul a apreciat întemeiată solicitarea

reclamantului privind

constatarea

caracterului politic al măsurii administrative a internării în unitatea de

muncă F.B., măsură luată de către organele fostei securități împotriva tatălui

reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru săvârșirea

faptei de „instigare”, conform „biletului de liberare” din Formațiunea 0871 nr.

1302 din 30 martie 1953, sens în care acțiunea a fost admisă ca atare.

În

temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a reținut că reclamantul

este îndreptățit la

repararea prejudiciului material și moral suferit, cuantificat la suma de

450.000 lei.

Prin decizia nr. 118/

A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârât

și a schimbat sentința în parte în sensul respingerii petitului privind

acordarea daunelor morale. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute.

S-a reținut că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea

au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din

Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că

dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat

efectele juridice.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri

judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce

nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema nici

a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1,

neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece,

deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în

vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a

reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a

existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul

căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,

motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal,

paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul

acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor,

instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data

intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat

fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale

discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui

tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu

referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval,

tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe

în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Împotriva

susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâtul criticând-o

pentru nelegalitate.

În recursul său

pârâtul a criticat dispoziția primei instanțe, menținute de instanța de apel,

prin care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pretinse

de reclamantă, sens în care au invocat dispozițiile art. 275 C. proc. civ.

Întrucât prin întâmpinarea formulată în cauză nu s-a opus admiterii acțiunii,

ar fi trebuit ca instanța de apel să înlăture obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă.

În recursul său,

reclamantul P.I.A. a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6

din C.E.D.O., justificat pe existența unei divergențe de jurisprudența generată

de tratamentul diferențiat aplicat persoanelor care au beneficiat de o decizie

definitivă anterior publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

și cele ale căror dosare se aflau pe rolul instanțelor la acea dată, în fond

sau apel, deși acestea au formulat cererea în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 precum și faptul că instituirea unui tratament distinct

între aceste categorii de persoane nu are o justificare obiectivă și rezonabilă

(au fost invocate în acest sens dispozițiile deciziei nr. 599/2009 a Curții

Constituționale).

În aplicarea art. 147

alin. (4) din Constituție, efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot

viza decât acțiunile civile promovate ulterior suspendării sau abrogării

textului legal declarat neconstituțional și nicidecum acțiunile promovate

anterior, în perioada valabilității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În speță se pune

problema încălcării dreptului la „bun”, în temeiul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană, întrucât la data pronunțării sentinței

tribunalului erau în vigoare dispozițiile legale enunțate, intervenția deciziei

Curții Constituționale nefiind de natură să ducă la concluzia că prezenta

acțiune nu mai avea temei juridic și fundament legal la data pronunțării

sentinței.

Sentința tribunalului

are valoarea unui drept de creanță și a unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană care s-a născut în favoarea

reclamantului prin pronunțarea acestei hotărâri.

Inexistența unei

hotărâri irevocabile la data publicării deciziei Curții Constituționale, ca și

inexistența unei jurisprudențe constante în sensul acordării, stabilirii sau

cuantificării daunelor morale nu constituie indicii clare cu privire la

inexistența unei discriminări în sensul Protocolului nr. 12 la C.E.D.O., în

condițiile în care prezenta acțiune a fost înregistrată în anul 2009, în

același timp cu alta ce a făcut obiectul altui dosar soluționat irevocabil la

data pronunțării instanței de contencios constituțional, din motive

independente, ce exced voinței reclamantului.

Cererii de

despăgubire îi sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., ce nu pot atrage

lipsa de temei juridic și de fundament legal a acțiunii deduse judecății.

Pe acest temei, este

justificată acordarea și cuantificarea daunelor morale pretinse de reclamant ca

efect al măsurii administrative, excesive și abuzive aplicate antecesorului său

prin care i-au fost vătămate valori esențiale ale ființei umane.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea

argumentelor ce

succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, s-a constatat

neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1)

lit.

a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru

acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al

neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere

unor drepturi definitiv câștigate

sau situațiilor juridice deja

constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi

asimilată însă situația

acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic).

Nu

este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă din partea instanței de

judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma

juridică

nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21

octombrie

2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale

pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității; își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în

recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (

M. Of., nr.

789/07.11.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios

constituțional în M. Of.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale au

fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data 17 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la

momentul publicării

deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își

mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la

un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un

proces echitabil, astfel cum

susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de

asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității

textului de lege și lipsirea

lui

de

efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil și dreptul la

nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității

juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea

unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată

unei intervenții intempestive

a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul

procesual, pentru că nu

emitentul actului este cel care revine asupra

acestuia,

lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității

unui

organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația

legii și de a da coerență ordinii juridice.

Critica

privind temeinicia acțiunii prin raportare la art. 998 C. civ., nu pot fi

reținut, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății indicat ca fiind

art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 ce a constituit obiectul sesizării instanței

și limitele sale de învestire.

Pentru

considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție

legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc.

civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.A.

Va

fi respins și recursul pârâtului întrucât critica din recursul acestei părți nefiind

invocată în apel, se vădește a fi fost formulată omisso medio, condiții în care

recursul dedus judecății nu poate fi primit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamantul P.I.A. și de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Cluj împotriva deciziei nr. 118/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.