ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 101/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 299 din 30 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., având ca obiect Legea nr. 221/2009 art. 4 alin. (4); S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării în unitatea de muncă F.B., măsură luată de către organele fostei securități împotriva tatălui reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru săvârșirea faptei de „instigare”, conform „biletului de liberare” din F. nr. 1302 din 30 martie 1953; Pârâtul S.R. prin M.F.P. a fost obligat la acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului P.I.A.

în cuantum de 450.000 lei. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că, la data de 1 mai 1950, organele securității au luat măsura internării tatălui reclamantului în unitatea de muncă F.B., pe o perioadă de 24 de luni care a fost prelungită până la data de 30 martie 1953, astfel cum rezultă din biletul de liberare 1302/1953 existent la dosar, fiind efectiv deținut în acea unitate pe o perioadă de 2 ani, 10 luni și 29 de zile, fără a exista o hotărâre de condamnare definitivă. Din dosarul de fond penal nr. 5584/Cluj, tribunalul a reținut că acesta a fost deținut în unitatea de muncă F.B., din cauza bănuielilor de activitatea subversivă și instigatoare și a întreținerii legăturilor cu elementele dușmănoase regimului.

Regimul închisorii era unul cumplit: muncă în regim de sclav, hrană puțină și de proastă calitate, frig, bătăi. Mulți dintre deținuți nu puteau suporta acest regim, motiv pentru care au decedat pe parcursul detenției. Astfel, cum rezultă și din probatoriul testimonial administrat, de fapt acele locuri de detenție reprezentau adevărate lagăre, regimul de detenției era unul diferit față de cel aplicat condamnaților de drept comun, tocmai datorită faptului că se aprecia cu privire la condamnații din categoria reclamantului că aceștia sunt deosebit de periculoși pentru orânduirea de stat de la acea vreme. Consecințele detenției s-au extins pentru reclamant și ulterior eliberării sale din starea de detenție în sensul că nu a mai putut fi angajat în învățământ în funcția de inspector școlar deținută anterior, fiind nevoit să lucreze ca ziler la D.R.C.F.R.

Cluj, această detenție provocând suferințe familiei sale, dintre care unele iremediabile și de o gravitate enormă, respectiv decesul fiicei lui P.G., la vârsta de 15 ani, aspect relevat și de către martorul Macarie Ioan. Tot ca o consecință a detenție suferite poate fi reținută și izolarea socială la care a fost supus antecesorul reclamantului și familia sa astfel cum rezultă din depoziția martorului S.S. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 p ersoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Având în vedere aceste dispoziții legale, coroborate cu aspectele susmenționate, tribunalul a apreciat întemeiată solicitarea reclamantului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării în unitatea de muncă F.B., măsură luată de către organele fostei securități împotriva tatălui reclamantului, numitul P.G., pe perioada 1 mai 1950 - 30 martie 1953 pentru săvârșirea faptei de „instigare”, conform „biletului de liberare” din Formațiunea 0871 nr. 1302 din 30 martie 1953, sens în care acțiunea a fost admisă ca atare. În temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a reținut că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului material și moral suferit, cuantificat la suma de 450.000 lei.

Prin decizia nr. 118/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința în parte în sensul respingerii petitului privind acordarea daunelor morale. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute. S-a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.

Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâtul criticând-o pentru nelegalitate. În recursul său pârâtul a criticat dispoziția primei instanțe, menținute de instanța de apel, prin care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă, sens în care au invocat dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. Întrucât prin întâmpinarea formulată în cauză nu s-a opus admiterii acțiunii, ar fi trebuit ca instanța de apel să înlăture obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă. În recursul său, reclamantul P.I.A. a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., justificat pe existența unei divergențe de jurisprudența generată de tratamentul diferențiat aplicat persoanelor care au beneficiat de o decizie definitivă anterior publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și cele ale căror dosare se aflau pe rolul instanțelor la acea dată, în fond sau apel, deși acestea au formulat cererea în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precum și faptul că instituirea unui tratament distinct între aceste categorii de persoane nu are o justificare obiectivă și rezonabilă (au fost invocate în acest sens dispozițiile deciziei nr. 599/2009 a Curții Constituționale).

În aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot viza decât acțiunile civile promovate ulterior suspendării sau abrogării textului legal declarat neconstituțional și nicidecum acțiunile promovate anterior, în perioada valabilității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În speță se pune problema încălcării dreptului la „bun”, în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană, întrucât la data pronunțării sentinței tribunalului erau în vigoare dispozițiile legale enunțate, intervenția deciziei Curții Constituționale nefiind de natură să ducă la concluzia că prezenta acțiune nu mai avea temei juridic și fundament legal la data pronunțării sentinței.

Sentința tribunalului are valoarea unui drept de creanță și a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană care s-a născut în favoarea reclamantului prin pronunțarea acestei hotărâri. Inexistența unei hotărâri irevocabile la data publicării deciziei Curții Constituționale, ca și inexistența unei jurisprudențe constante în sensul acordării, stabilirii sau cuantificării daunelor morale nu constituie indicii clare cu privire la inexistența unei discriminări în sensul Protocolului nr. 12 la C.E.D.O., în condițiile în care prezenta acțiune a fost înregistrată în anul 2009, în același timp cu alta ce a făcut obiectul altui dosar soluționat irevocabil la data pronunțării instanței de contencios constituțional, din motive independente, ce exced voinței reclamantului.

Cererii de despăgubire îi sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., ce nu pot atrage lipsa de temei juridic și de fundament legal a acțiunii deduse judecății. Pe acest temei, este justificată acordarea și cuantificarea daunelor morale pretinse de reclamant ca efect al măsurii administrative, excesive și abuzive aplicate antecesorului său prin care i-au fost vătămate valori esențiale ale ființei umane.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității; își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 ( M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil și dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Critica privind temeinicia acțiunii prin raportare la art. 998 C. civ., nu pot fi reținut, dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății indicat ca fiind art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 ce a constituit obiectul sesizării instanței și limitele sale de învestire.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.A. Va fi respins și recursul pârâtului întrucât critica din recursul acestei părți nefiind invocată în apel, se vădește a fi fost formulată omisso medio, condiții în care recursul dedus judecății nu poate fi primit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul P.I.A. și de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 118/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.