ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 661/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 661/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Timiș prin

sentința civilă nr. 2367 din 27 septembrie 2010 a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul Ș.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

M.F.P. și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 10.000 euro, în

echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în

nume propriu, și ca urmare a condamnării, cu caracter politic, a defunctului

său tată, Ș.P., 5.000 euro, în echivalent lei, în calitate de descendent gr. I

al acestuia.

Pentru a adopta

această soluție, prima instanță a reținut că potrivit fișei personale, aflată

în dosarul individual întocmit de D.G.S.S. Severin, tatăl reclamantului Ș.P.,

care „ în trecut a făcut parte și a fost membru Frățiile de cruce în prezent

membru în Frontul Plugarilor „a fost internat” pentru că a dus în eroare

organele de securitate și a fost lipsit de libertate timp de 4 ani în perioada

15 ianuarie 1950 și până în 1954, din fișa personală menționată rezultând că a

fost încadrat în U.M. conform deciziei M.A.I. M.S.S. nr. 118/1952 timp de 24

luni din aceeași filă rezultând ca ar fi fost eliberat de Secretarul comisiei

M.AI. cu adresa din 31 octombrie 1953, iar la fila 1 apărând că acesta a fost

internat la 20 octombrie 1951 iar pedeapsa i-a expirat la 20 octombrie 1953, pe

perioada menționată fiind deținut ilegal, întemnițat la Balta Alba, nefiind

judecat și condamnat penal, motivul constituindu-l că, împreună cu bunicul

S.N., au protestat împotriva regimului comunist, fiind urmăriți în perioada

1948-1949 de către securitate pentru acest motiv, familia aflând de cele petrecute

abia în anul 1954 când tatăl reclamantului a revenit acasă și a relatat despre

suferințele indurate.

Astfel fiind, prima

instanță a respins excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în contextul art.

5 din Legea nr. 221/2009 statuându-se (alin. (1) lit. a)), că „ Orice persoana

care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter

politic, precum si după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții

acestora pana la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecata, în

termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare în cuantum de pana la „10.000 euro pentru persoana care a suferit

condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; și,

respectiv, de pană la 5000 euro pentru șotul/soția și descendenții de gradul I;

și, finalmente de pana la 2500 euro pentru descendenții de gradul II”;

rezultând cu evidență intenția legiuitorului de a conferi persoanei condamnate

dreptul potestativ de a recurge la beneficiul Legii nr. 221/2009 și de a

subsuma accesul soțului/soției și descendenților pană la Gradul II, inclusiv

cerinței decesului victimei condamnării, la fel procedându-se și pe calea DL

nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999, pe care legea reparatorie speciala

supusa pendinte analizei a fost chemată a le complini.

Tribunalul a conchis

că despăgubirile pecuniare conferite legislativ se cer a fi cuantificate

global, în limitele plafoanelor instituite legislativ și a se privi ca având

configurația unei compensații pecuniare, natura nepatrimoniala a prejudiciilor

morale făcând însa această sarcina aproape imposibilă, reparația prejudiciul

trebuind sa fie totuși integrala iar suma de bani, fixată ca echivalent bănesc,

neavând scopul atât de a repune victima sau descendenții acesteia (respectiv

soțul supraviețuitor) într-o situație similara celei avute anterior, cât de a

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

a fost privată.

Astfel, printre

criteriile generale, identificate de instanța, in completarea si contextul

celor legale introduse prin modificarea adusa Legii cu nr. 221/2009, în

încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, se etalează cele

referitoare la importanta valorilor lezate si măsura lezării consecințele

negative suferite pe plan fizic si psihic (rezultate din atingerile si

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

depărtării de casa abandonării intr-un mediu de viata ostil, în condiții la

limita imaginației, fiind afectate totodată si acele atribute care influențează

relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției

consecințelor vătămării (prin raportare si la nivelul de instruire de educare

al persoanelor in cauza), gradul in care i-a fost afectata situația familiala,

profesionala si sociala, instanța având in vedere toate acele atribute situate

in domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale cele cu

prietenii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale, ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă,

dificultățile percepute in încercarea de reintegrare în societate, purtând

stigmatul condamnării cu caracter politic, uneori acesta fiind transmisibil si

descendenților în climatul politic și social al timpului respectiv.

Prima instanță a avut

în vedere toate vătămările care își găsesc expresia cea mai adecvata în durerea

morala precum și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5

alin. (1

1

), respectiv daca petiționarul și/sau membrii familiei sale

a beneficiat sau nu de drepturile conferite de DL nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999, în speță petiționarul nebeneficiind de drepturile conferite de acte

normative menționate.

În consecință, văzând

si dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009,

tribunalul a admis în parte acțiunea dispunând în sensul celor menționate.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel, în termen legal, reclamantul și pârâtul, iar prin decizia

civilă nr. 156 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul S.N., a admis apelul declarat de pârâta

D.G.F.P. Timiș în reprezentarea M.F.P., pe care a schimbat-o în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamantul S.N., reținându-se următoarele:

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

S-a mai reținut că

sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României,

iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului instanța

de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului

cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul S.N., solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului

declarat de Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiș.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul

susține că în mod greșit a reținut instanța de apel ca fiind aplicabilă Decizia

nr. 1358/2010, cu toate că acesta promovase acțiunea la data de 15 decembrie

2009, iar la data pronunțării deciziei, avea o hotărâre judecătorească prin

care obținuse daune morale în cuantum de 15.000 euro, deci i s-a născut o

speranță legitimă.

Se mai susține că,

instanța de apel ar fi trebuit să analizeze această decizie din perspectiva

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or,

la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul

legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea,

„la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României,

Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire

reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 8 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.N. împotriva deciziei nr. 156 din

8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.