ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 556/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 660 din 06 octombrie

2010, Tribunalul Arad, secția civilă a admis în parte acțiunea reclamantului C.B.A.R.

și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad să-i plătească acestuia suma

de 2000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din referatul din 12 mai 1950 al

D.R.S.P Sibiu - serviciul Judiciar Alba, rezultă că tatăl reclamantului,

numitul C.R., a fost considerat chiabur și a fost încadrat conform Decretului nr.

6 din 14 februarie 1950 în unitate militară pe timp 2 ani, reținându-se și că a

fost membru al P.N.L. Autorul reclamantului a fost internat în această unitate

militară, 18 luni conform Deciziei M.A.I. nr. 44/1950.

Dat fiind că

caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul

reclamantului rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a fost

condamnat și încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4

din același act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa

instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tatăl reclamantului

nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

deoarece a decedat în anul 1980, anterior apariției decretului.

Lipsirea de libertate

a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a tatălui

reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea, și

sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art.

5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 65.000 euro

solicitată de reclamant prin acțiunea introductivă depășește plafonul maxim, de

5000 euro, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009,

astfel că suma de 2000 euro s-a apreciat ca îndestulătoare raportat la valorile

lezate, și la principiul proporționalității.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părți în proces.

Reclamantul a

solicitat schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a

acțiunii sale, respectiv al majorării cuantumului despăgubirilor acordate.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a arătat că suferința îndurată și paguba pricinuită

reclamantului și familiei lui obligau la dimensionarea corectă a despăgubirii,

cu atât mai mult cu cât plafonarea lor prin dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 nu

mai este permisă, acest act normativ fiind declarat, în întregime,

neconstituțional.

Aplicarea măsurii

obligării la muncă forțată a tatălui său care fusese contabil și înstărit i-a

creat un prejudiciu de imagine acestuia și a determinat pierderea unor șanse de

realizare socială și profesională atât pentru sine cât și pentru ceilalți

membrii ai familie sale.

Totodată abuzul la

care a fost supus i-a afectat starea de sănătate ducând la apariția unor

multiple afecțiuni care i-au grăbit sfârșitul.

Pârâtul apelant a

solicitat admiterea apelului său și schimbarea sentinței în sensul respingerii

acțiunii reclamantului având în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale care prevede că nu mai pot fi acordate despăgubiri în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 221/2009 pe care el și-a

întemeiat acțiunea.

Prin decizia civilă nr.

146 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantul C.B.A.R. împotriva sentinței civile nr. 660 din 6

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Arad împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o și, în

consecință:

A respins acțiunea în

despăgubiri formulată de reclamant față de instituția pârâtă.

În motivarea deciziei

s-a reținut că:

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Reclamanții nu aveau,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve

sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai

devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Raportul juridic de

obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin.

(1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Curtea a respins apelul reclamantului C.B.A.R.

și a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acțiunii în

despăgubiri ce face obiectul cauzei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.B.A.R., invocând în

drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța de apel a făcut în

cauză aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale în condițiile în care

acțiunea a fost introdusă anterior și deja se pronunțase prima instanță.

A susținut recurentul

că aplicarea deciziei Curții Constituționale încalcă principiul

neretroactivității legii și totodată i s-a înrăutățit situația în propria cale

de atac.

Recursul nu este

fondat.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 08 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.B.A.R. împotriva deciziei nr. 146 din 08

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.