ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 386/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 303 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul Brașov a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul F.F.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a constatat caracterul politic al privării de libertate la care a fost supusă autoarea reclamantului, F.A.P., în perioadele 6 martie 1945 - 15 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 - 11 martie 1950, 15 aprilie 1952 - 29 mai 1955. A respins restul pretențiilor reclamantului privind despăgubirile morale.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul este fiul defunctei F.A.P., decedată la data de 19 martie 1993 iar potrivit înscrisurilor din dosarul de deținut politic al acesteia a rezultat că a fost privată de libertate în baza unui act administrativ în perioadele 06 martie 1945 - 15 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 - 11 martie 1950, 15 aprilie 1952 - 29 mai 1955. Defuncta a fost beneficiara dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i recunoscută calitatea de fost deținut politic și acordându-i-se o indemnizație lunară de 1.618 lei începând cu data de 1 aprilie 1990. S-a constatat că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se putea solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dar că textul de lege menționat a fost declarat neconstituțional, lipsind astfel, de temei juridic, pretențiile vizând despăgubirile morale.

Împotriva hotărârii au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 42 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Brașov. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că particularitatea speței este dată de incidența efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, text de lege care permitea obținerea în justiție a despăgubirilor morale pentru prejudicii cauzate prin condamnări politice și măsuri administrative cu caracter politic. S-a reținut caracterul obligatoriu al efectelor deciziei Curții Constituționale de la momentul publicării ei în M. Of., faptul că hotărârea judecătorească se pronunță în numele legii și ca atare, nu poate fi admisă o cerere care să consfințească un drept ce nu mai are temei legal.

În consecință, s-a constatat caracterul nefondat al apelului reclamantului. Totodată, criticile pârâtului referitoare la reținerea de către prima instanță a caracterului politic al privării de libertate a autoarei reclamantului au fost apreciate neîntemeiate, în condițiile în care din înscrisurile de la dosar și din declarația martorului audiat a rezultat că măsurile luate împotriva autoarei reclamantului se circumscriu prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Chiar adeverința eliberată în 1973 de Ministerul de Interne atesta, în acea perioadă, privarea de libertate a persoanei în baza unui act administrativ, măsură de natură a configura caracterul opresiv, abuziv al autorităților statului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către ambele părți. 1. Reclamantul a susținut caracterul nelegal al soluției care se întemeiază pe considerentele contradictorii deoarece pe de o parte, afirmă că dreptul la despăgubiri s-a născut și a intrat în patrimoniul acestuia la momentul sesizării instanței de fond iar pe de altă parte, consideră acțiunea neîntemeiată. Separat de această inconsecvență, instanța reține greșit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi suspendate la data soluționării căii de atac întrucât, în realitate, la acel moment încetaseră efectele textului de lege, în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu semnificația unei abrogări exprese.

Altfel spus, reclamantul este titularul dreptului potestativ de a obține despăgubiri iar acest drept nu se stinge prin abrogarea unei legi. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanțele de fond au reținut greșit că autoarea reclamantului ar fi fost supusă unor măsuri cu caracter politic, interpretând greșit probatoriul administrat în cauză. În materia acordării de drepturi persoanelor persecutate politic, legiuitorul român a adoptat o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, al căror scop a fost producerea unei satisfacții de ordin moral. - Instanța a greșit apreciind că la data promovării acțiunii reclamantul avea dreptul născut la despăgubire.

Din conținutul deciziei Curții Constituționale rezultă că în cadrul normativ intern exista o dublă reglementare pe aspectul despăgubirilor pentru prejudicii cauzate persoanelor persecutate de regimul comunist. În drept, au fost invocate dispozițiile 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: 1) Contrar susținerii reclamantului, instanța de apel a rezolvat corect problema temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care, pe parcursul desfășurării procedurii judiciare textul de lege care constituise fundamentul pretenției deduse judecății, a fost declarat neconstituțional în cadrul controlului a posteriori de neconstituționalitate (decizia Curții Constituționale fiind publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010). În acest sens, se constată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept, iar potrivit alin. 4 al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Aceleași dispoziții se regăsesc în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Or, în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a organului jurisdicțional constituțional, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, care a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale menționate anterior, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la acel moment. Afirmația recurentului - reclamant potrivit căreia, la data judecății în apel, efectele textului art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu erau doar suspendate, ci își încetaseră existența juridică, este corectă, dar ea nu vine să susțină nelegalitatea soluției, ci dimpotrivă, să o confirme.

Aceasta întrucât, depășind inadvertența menționată, ceea ce era esențial în rezolvarea cauzei era determinarea subzistenței sau nu, a temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care organul de jurisdicție constituțională se pronunțase, în cadrul competențelor specifice care îi revin, în controlul a posteriori, asupra neconcordanței textului cu legea fundamentală. Nu se poate susține că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Este eronată aprecierea recurentului în sensul că acesta era titularul unui drept potestativ de a obține despăgubiri care nu se putea stinge prin abrogarea actului normativ. În realitate, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intrau drepturi de creanță condițională, a căror existență juridică depindea de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În absența unei asemenea statuări definitive din partea instanței, în patrimoniul părții nu era născut un drept (hotărârea având în asemenea situații efecte constitutive) iar aceasta nu beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de care să se poată prevala cu ocazia judecății. Totodată, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, neputându-se susține că prin lipsirea textului de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Față de toate aceste aspecte, vizând efectele produse de deciziile organului de jurisdicție constituțională asupra proceselor aflate în curs de desfășurare, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor reclamantului. 2) Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat. Astfel, ignorând specificul judecății în această cale extraordinară de atac, pârâtul susține că statuarea instanțelor fondului, privind caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autoarei reclamantului, ar fi incorectă pentru că se bazează pe interpretarea eronată a materialului probator administrat. O asemenea critică nu se subsumează însă motivelor de nelegalitate strict reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., ci tind la o devoluare a fondului, pretinzându-i-se instanței de recurs să realizeze o altă interpretare a probelor, pe baza căreia să stabilească altă situație de fapt. Cum instanța de recurs realizează doar un control de legalitate și nu unul de temeinicie, o asemenea critică formulată de pârât nu poate fi primită. În ce privește susținerea recurentului - pârât potrivit căreia instanța de apel a apreciat greșit că la data promovării acțiunii reclamantul avea deja un drept născut la despăgubire, aceasta este corectă, având în vedere argumentele expuse anterior în legătură cu natura dreptului care se afla în patrimoniul reclamantului și modalitatea în care putea fi el valorificat.

În același timp, un astfel de considerent, eronat, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției întrucât el nu a fost determinant în adoptarea deciziei, considerentele decisive fiind cele referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale și repercutarea lor asupra procesului în curs. Constatându-se caracterul nefondat al criticilor pârâtului, și recursul acestuia va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul F.F.I. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov împotriva deciziei nr. 42/ AP din 3 martie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.