ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin dispoziția nr. 10760 din 4 iunie 2008,

Primarul General al Municipiului București a respins notificarea formulată de T.D.

- vizând restituirea în natură a terenului în suprafață de 97,99 mp situat în

București, sector 2 - cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada

preluării abuzive a imobilului.

La 8 iulie 2008, persoana îndreptățită a

contestat această dispoziție solicitând instanței - în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul General - să oblige pârâtul de a-i restitui

în natură și diferența de 97,99 mp din suprafața totală de 278,89 mp,

reprezentând terenul aferent casei de locuit, situată în București, sector 2.

Investit în primă instanță, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința nr. 598 din 23 aprilie 2009, a admis acțiunea și anulând dispoziția atacată, a obligat pârâtul, să-i restituie în natură

reclamantei suprafața de 97,99 mp, ce a constituit obiectul notificării nr. 3970

din 8 octombrie 2001.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a

reținut în esență că reclamanta este unica moștenitoare legală a defunctului M.P.,

fostul proprietar al terenului în litigiu, care a fost trecut în proprietatea

statului prin efectul sentinței penale nr. 1324/1959, pronunțată de fostul

Tribunal Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, ce a dispus confiscarea

întregii averi a celui în cauză, urmare condamnării sale la pedeapsa de 16 ani

închisoare, în baza Legii nr. 284/1947.

Ulterior, mai arată instanța fondului, prin

sentința penală nr. 1749/1975 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București,

autorul reclamantei a fost reabilitat iar pedeapsa complementară a confiscării

averii înlăturată, situație în care în mod greșit s-a reținut, prin dispoziția

atacată că, în privința terenului a cărui retrocedare s-a solicitat, nu s-a

făcut dovada preluării abuzive.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 599 din 20 noiembrie

2009, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul pârâtului,

reținând aplicațiunea în speță a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 10/2001.

În cauză, a declarat recurs în termen legal,

pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General care, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate, pe

considerentul greșitei restituiri a terenului pentru care s-a formulat

notificarea, în condițiile în care acesta a fost trecut în proprietatea

statului în baza unei sentințe penale de condamnare și nu intră în sfera de

reglementare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Tot astfel, se mai arată, reclamanta nu a anexat

notificării suficiente înscrisuri care, întregite cu actele originare

doveditoare ale dreptului de proprietate, să facă dovada calității sale de

persoană îndreptățită.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi

respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 10/2001, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv pot intra

și orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este

definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările

ulterioare.

Legiuitorul a înțeles astfel să delimiteze

această categorie de imobile de cele enumerate la lit. a-g din lege și să

acopere orice alte situații în care statul a preluat imobile de la particulari

prin abuz, aplicarea incorectă a legii ori aplicarea unei legi

neconstituționale sau contrară tratatelor internaționale, la care România era

parte la data preluării.

În speță, este de necontestat că M.P. - bunicul

reclamantului - a fost proprietarul terenului în litigiu, pe care l-a dobândit

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 34190/ 1947.

Este adevărat că acest teren, ca de altfel

întreaga avere a autorului reclamantei, a fost supus confiscării speciale, ca

efect al condamnării pronunțată prin sentința penală nr. 1324 din 25 august

1959 însă ulterior, în acord cu prevederile art. 135 și art. 137 C. pen., M.P.

a fost reabilitat (a se vedea sentința penală nr. 1749 din 31 octombrie 1975 -

fila 23 dosar fond) iar Legea nr. 284/1947 care a constituit temeiul legal al

condamnării, a fost abrogată expres prin Decretul nr. 210/1960, care a stabilit

regimul mijloacelor de plată străine, a metalelor și pietrelor prețioase.

Tot astfel, acțiunea formulată de reclamantă în

baza dispozițiilor art. 34

1

din O.U.G. nr. 190/2000, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 261/2002, a fost admisă de Judecătoria

Sectorului 2 București care, prin sentința civilă nr. 2729 din 9 aprilie 2004,

irevocabilă, a obligat pârâta Banca Națională a României să-i plătească celei

în cauză contravaloarea aurului confiscat de la autorul său reținând, cu

autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării bunurilor, cu

încălcarea reglementărilor constituționale în vigoare la acea dată, în

condițiile în care a fost sancționată simpla deținere și necedare a celor 120

de monede din aur, nereținându-se obținerea acestora prin activități ilicite

(f.69 - dos. fond).

În adevăr, contrar art. 16 din Constituția

României de la 1938, în vigoare la data adoptării Legii nr. 248/1947, acest act

normativ incrimina simpla deținere și necedare către Banca Națională a

metalelor sau pietrelor prețioase, fără a distinge după cum dobândirea acestora

s-a realizat prin mijloace licite sau ilicite, reglementări care erau în

dezacord atât cu legea fundamentală cât și cu art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului.

Așa fiind, în mod corect au reținut instanțele

aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege.

Cât privește susținerea vizând nedepunerea de

către reclamantă, anexat notificării, a tuturor actelor ce atestă calitatea sa

de persoană îndreptățită, nici aceasta nu poate fi reținută ca argument legal,

în combaterea hotărârii dată în apel.

Astfel din nicio dispoziție a legii, inclusiv

din interpretarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, nu rezultă că

persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu

ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de

proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face

obiectul cererii de restituire.

Or, așa cum s-a arătat, prin actele depuse la

dosarul cauzei (contract de vânzare-cumpărare, certificat de moștenitor, act de

donație, copii ale hotărârilor judecătorești invocate, etc. - f. 18-30

dos.fond) reclamanta a făcut cu prisosință dovada calității sale de unic

moștenitor al fostului proprietar al terenului în legătură cu care s-a formulat

notificarea, de la care imobilul a fost preluat abuziv.

În considerarea celor ce preced, recursul

urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 599

din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2010.