ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 22.01.2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 122/2009

HOTĂRÂRE
22.01.2009
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 122/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 9712 din 8

noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

cererea reclamantei ca neîntemeiată și a dispus obligarea acesteia la plata

sumei de 31.409,35 lei cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la 18 decembrie

2006, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în

dispozitivul sentinței sus menționate, în sensul că a fost obligată la plata

sumei de 31.409,35 lei cheltuieli de judecată către pârâtă și nu la 3.409,35

lei, astfel cum rezultă din chitanța aflată la fila 174 dosar.

Prin încheierea de ședință de la 27

decembrie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea

formulată de reclamanta SC M.I. SA (fostă SC I.T.C. SRL) BUCUREȘTI și a dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 9712 din

8 noiembrie 2006, în sensul că suma ce reprezintă cuantumul cheltuielilor de

judecată este de 28.000 lei și nu 31.409, 35 lei, astfel cum se menționase prin

dispozitivul sentinței sus menționate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, biletele la ordin

și chitanța de plată a onorariului de avocat, rezultă că suma totală ce

reprezintă cuantumul cheltuielilor de judecată este de 28.000 lei, potrivit

facturii fiscale depusă la dosarul cauzei (fila 167).

Soluția pronunțată de instanța

fondului, a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, care, prin decizia nr. 442 din 11 octombrie 2007, a respins apelul reclamantei.

În motivarea soluției pronunțate,

instanța a reținut că prin sentința nr. 9712 din 8 noiembrie 2006, a fost recunoscut dreptul pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fără nicio limitare

cantitativă a acestora, iar înscrisurile care dovedesc câtimea onorariului

avocațial însumează 28.000 lei, astfel că pretenția reclamantei în sensul

limitării acestei sume la 3.409,35 lei este nefondată. A mai reținut instanța

că, potrivit principiului non reformatio in pejus, chiar și dacă s-ar considera

că soluția fondului este greșită sub aspectul obligării reclamantei la o altă

sumă decât cea precizată prin cererea de îndreptare eroare, admiterea apelului

ar impune respingerea cererii ca nefondată, ceea ce ar presupune o întoarcere

la dispozitivul inițial al sentinței și menținerea obligației de plată în sumă

de 31.409,35 lei.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamanta și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 27 decembrie 2006.

În argumentarea motivului de recurs

invocat, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece deși a constatat că

instanța de fond a greșit și a depășit limitele investirii, încălcând

principiul disponibilității procesului civil, a luat decizia de respingere a

apelului, deși calea de atac are un caracter devolutiv, astfel încât se impunea

reanalizarea înscrisurilor de la dosar. A mai susținut recurenta că instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a legii, având în vedere că la pronunțarea

sentinței instanței de fond, au fost avute în vedere exclusiv cheltuielile de

judecată pentru care exista dovada achitării lor, respectiv chitanța fiscală.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive

de nelegalitate, dispoziții ce reglementează recursul, ca o cale extraordinară

de atac, dispozițiile sus menționate fiind obligatorii deopotrivă pentru

părțile care recurg la această cale de atac, dar și pentru instanța de recurs,

din punct de vedere al analizei și examinării hotărârii recurate.

Din perspectiva dispozițiilor legale

mai sus evocate, se impune analiza prevederilor art. 281 C. proc. civ.,

potrivit cărora, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și

susținerile părților sau cele de calcul, pot fi îndreptate din oficiu sau la

cererea părților.

În speță, instanța de apel s-a

pronunțat asupra cererii cu care a fost investită, iar în virtutea caracterului

devolutiv al apelului, a făcut propria analiză a înscrisurilor aflate la dosarul

cauzei. Astfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța

a avut în vedere atât raționamentul juridic al instanței de fond, potrivit

căruia a fost recunoscut dreptul pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

fără a stabili vreo limitare a cuantumului acestora, cât și dispozițiile art. 281

În ceea ce privește susținerea

recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi constatat că instanța fondului

a depășit limitele investirii cererii, însă nu a schimbat în tot încheierea

apelată, se constată că este nefondată, deoarece instanța își motivează soluția

prin rațiuni de procedibilitate, potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.,

având în vedere că soluția de admitere a apelului ar fi condus la încălcarea

principiului non reformatio in pejus.

Mai mult decât atât, curtea a

reținut în mod corect că, potrivit art. 281 C. proc. civ., soluția pronunțată

nu afectează raționamentul judiciar inițial, ci s-a procedat doar la o

recalculare a sumei datorate, funcție de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Referitor la celelate critici

privind înscrisurile în baza cărora reclamanta a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată, se constată că vizează chestiuni de fond și nu de

nelegalitate a soluției pronunțate, astfel încât nu pot face obiectul analizei

în această cale de atac extraordinară de reformare, nedevolutivă.

Pe cale de consecință, față de cele

ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca

nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC M.I. SA (fostă SC I.T.C. SRL) BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 442 din 11

octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22

ianuarie 2009.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-09-22
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2149/2009
Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 14790 din 10 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a comercială, a fost respinsă acțiune
ÎCCJ 2007-11-28
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3876/2007
i ale sentinței; a obligat reclamanta SC S. SA să plătească pârâtei SC I.C.N. SRL 54.229.000 lei, cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta SC S. SA. Secția Comercială a Înaltei Curți de Casa
ÎCCJ 2008-05-29
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851/2008
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 1930 din 14 februarie 2007, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta
ÎCCJ 2008-01-16
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 36/2008
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 229 din 7 noiembrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 139/2006, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
ÎCCJ 2010-02-11
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 535/2010
obiectul reconvenționalei, așa încât la 31 mai 2004 (data emiterii facturii) creanța pârâtei față de reclamantă era în sumă de 14.407,46 lei, sumă la care s-au adăugat dobânzile legale în cuantum de 1.504,59 lei calculate pe perioada 31 mai
Sursă