ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7024/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7024/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prima instanță

Cererea de chemare în

judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 2906/2/2010, reclamanta C.E. a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Uniunea Națională a

Judecătorilor din România solicitând:

- anularea în parte a

rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină sub aspectul

sesizării Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii

în temeiul art. 361 din Regulament pentru a se aprecia dacă au fost încălcate

dispozițiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic;

- anularea art. 1

pct. 11 din Hotărârea nr. 564 pentru modificarea și completarea Regulamentului de

organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii și implicit a

art. 1 pct. 3 și 4 din Hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiași Regulament;

- suspendarea executării

actelor administrative menționate anterior până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 5248 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București a admis în parte excepția

inadmisibilității, respectiv în privința capetelor de cerere având ca obiect anularea

în parte și suspendarea executării rezoluției emise în data de 17 decembrie 2009,

respingând aceste cereri ca inadmisibile și a disjuns capetele de cerere privitoare

la anularea și suspendarea executării art. 1 pct. 11 din Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 564 și art. 1 pct. 3 și 4 din Hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008, formându-se Dosarul nr. 12786/2/2010,

pentru continuarea judecății.

Sub aspectul nelegalității

art. 1 pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008

și pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008,

reclamanta a arătat că sunt motive de anulare a dispozițiilor din actele administrative

normative privind neîndeplinirea condiției prevăzută de lege pentru existența actelor

administrative normative, și anume edictarea lor în vederea organizării executării

legii sau a executării în concret a legii și excesul de putere în adoptarea acestor

acte administrative.

Reclamanta a precizat

că prin hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul acestei

cauze, s-a completat Regulamentul de organizare prin introducerea art. 36

1

și 36

2

, conform cărora Comisia de disciplină a Consiliului Superior

al Magistraturii, în situația prevăzută de art. 30 alin. (6), dacă există indicii

privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor

și procurorilor sesizează de îndată, din oficiu, prin aceeași rezoluție secția corespunzătoare

a Consiliului. De asemenea, inspecția judiciară sesizează de îndată secția corespunzătoare

a Consiliului dacă din verificarea prealabilă efectuată potrivit art. 21 pct. 6

rezultă indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic.

Secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, dacă găsește întemeiată

sesizarea, constată prin hotărâre încălcarea normelor de conduită reglementate de

Codul deontologic sau, în caz contrar, o respinge tot prin hotărâre. Hotărârea Secției

poate fi atacată cu contestație la Plen, iar Hotărârea Plenului cu recurs la Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Reclamanta a mai susținut

că procedura descrisă, astfel cum a fost modificată prin cele două hotărâri nu se

întemeiază pe prevederile Legii nr. 317/2004 și nici ale Legii nr. 303/2004, cazurile

în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată

prin secțiile sale sunt strict reglementate prin Constituție [art. 134 alin.

(2)] și prin legile de organizare judiciară [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004].

S-a mai menționat că actele

administrative cu caracter normativ, prin dispozițiile a căror anulare se solicită,

nesocotesc și prevederile art. 126 alin. (4) din Constituție conform cărora competența

instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Cât privește cererea de

suspendare a executării dispozițiilor din actele administrative anterior menționate,

reclamanta a arătat că cererea este justificată de afectarea statutului profesional

de o manieră publică, în cauză fiind prezent și un interes public major, acela al

respectării și conformării legii de către Consiliul Superior al Magistraturii, în

calitatea sa de autoritate publică și garant al independenței justiției.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c) și n), art. 17, art. 11, art. 15 Legea

nr. 554/2004.

Întâmpinarea formulată

de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocate excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Sentința în primul ciclu

procesual

Prin sentința civilă

nr. 4691 din 06 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut că în temeiul dispozițiilor art. 38 și art. 40 alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are legitimitatea

constituțională și legală de a soluționa sesizările privind conduita judecătorilor,

inclusiv încălcările Codului deontologic.

S-a arătat că nu se poate

pune în discuție lipsa temeiului legal pentru instituirea procedurii care trebuie

urmată în privința constatării încălcării Codului deontologic, cât timp art. 40

alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt suficient

de cuprinzătoare pentru a constitui actul normativ de nivel superior în raport cu

care sunt edictate dispozițiile din Regulament.

Instanța a mai reținut

că este legal și logic ca, în cadrul propriului său Cod deontologic, Consiliul

Superior al Magistraturii să poată stabili o procedură de constatare a încălcărilor

acestor standarde deontologice.

Nelegalitatea invocată

se sprijină pe asimilarea încălcărilor Codului deontologic unor abateri disciplinare.

În aprecierea Curții, o astfel de asimilare nu este adecvată, întrucât este o diferență

între încălcarea standardelor deontologice profesionale.

Decizia Înaltei Curți

în primul ciclu procesual

Împotriva sentinței

nr. 4691 din 06 iulie 2011 a declarat recurs reclamanta C.E.

În motivarea căii de atac

recurenta a arătat că instanța fondului a încălcat principiul disponibilității în

stabilirea cadrului procesual, în sensul că nu a observat cererea formulată la data

de 05 iulie 2010, prin care reclamanta a restrâns cadrul procesual, precizând că

nu mai solicită chemarea în judecată și a pârâtei Uniunea Națională a Judecătorilor

din România, însă, cu toate acestea, hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu

și cu respectiva uniune.

S-a susținut că instanța

fondului nu s-a pronunțat asupra tuturor cauzelor de nulitate ce au fost invocate

în cuprinsul acțiunii introductive, că hotărârea cuprinde motive contradictorii

și străine de natura pricinii și a fost întemeiată în mod greșit pe dispozițiile

art. 134 alin. (2) din Constituția României, articol ce reglementează rolul Consiliului

Superior al Magistraturii de instanță de judecată prin secțiile sale în domeniul

răspunderii disciplinare și nu în domeniul Codului deonotologic.

Prin decizia civilă

nr. 2452 din 17 mai 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta C.E., a casat sentința

civilă criticată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 cu referire la dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât

instanța de fond a omis să analizeze o serie de motive de nelegalitate, invocate

de reclamantă, motive ce se constituie în veritabile capete de cerere și care, constituie

practic fondul acțiunii.

Astfel, instanța nu s-a

raportat la prevederile legale și constituționale invocate de reclamantă și care

constituie, totodată, critici de nelegalitate ale actului administrativ:

- norme de tehnică legislativă

în vigoare la data adoptării actului, respectiv art. 4 alin. (3), art. 12 lit. a)

și b), art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, modificată și completată;

- neconcordanța dintre

prevederile art. 36

1

din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 564/2008 și prevederile art. 46

13

din Legea nr. 317/2004;

- prevederile art. 2

lit. d) și e) din Legea nr. 554/2004 referitoare la condiția învestirii prin lege

organică a autorității administrative care desfășoară activități de jurisdicție

administrativă specială și emite acte administrativ-jurisdicționale;

- nerespectarea unor principii

legale și constituționale prin actele atacate, respectiv principiul separației puterilor

în stat și principiul independenței și imparțialității în activitatea administrativ-jurisdicțională.

Față de omisiunea analizării

acestor apărări ale reclamantei, Înalta Curte a dispus casarea sentinței cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra motivelor

de nelegalitate ale actului administrativ, invocate de reclamantă, a celorlalte

susțineri din cuprinsul recursului precum și asupra problemei calității procesuale

a Uniunii Naționale a Judecătorilor din România.

Sentința instanței de

fond

Prin sentința nr. 5574

din 05 octombrie 2012, Curtea de Apel București a luat act de renunțarea la judecată

în ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională

a Judecătorilor din România și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

C.E. împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii.

Pentru a pronunța această

sentință prima instanță a reținut că reclamanta a renunțat la judecarea acțiunii

în contradictoriu cu Uniunea Națională a Judecătorilor din România, iar în temeiul

art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de această renunțare.

Pe fond, s-a apreciat

că prin dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul

a recunoscut secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii competența de a lua

măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte

persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor.

Potrivit dispozițiilor

art. 38 din aceeași lege, Consiliului Superior al Magistraturii adoptă Codul deontologic

al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului

Superior al Magistraturii, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului

Superior al Magistraturii, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești,

precum și alte regulamente și hotărâri prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată,

și în Legea nr. 304/2004, republicată.

Potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor

sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Din moment ce legiuitorul

conferă Consiliului competența de a adopta Codul deontologic al judecătorilor și

procurorilor, este evident că autoritatea învestită cu o atare atribuție are competența

de a elabora nu numai normele de conduită, grupate în Codul deontologic, dar și

procedura de verificare a acestora și modalitatea de valorificare a rezultatelor

acestei proceduri, procedură stabilită prin hotărârile contestate în prezenta cauză.

Sub acest aspect, Curtea

de Apel a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 11 din Hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și respectiv art. 1 pct. 3 și 4 din Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008, criticate de reclamantă,

sunt emise cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000, cât timp prin aceste dispoziții

este reglementată procedura de verificare a încălcării Codului deontologic, elaborat

de Consiliul Superior al Magistraturii în executarea prevederilor art. 38 alin.

(1) din Legea nr. 317/2004 republicată.

Faptul că legea organică

nu prevede în concret procedura de verificare a încălcărilor normelor cuprinse în

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor nu semnifică învestirea Consiliului

cu exercitarea unei jurisdicții administrative neprevăzute prin lege organică, cât

timp legiuitorul a prevăzut competența exclusivă a Consiliului Superior al

Magistraturii în materia adoptării Codului deontologic și a secțiilor consiliului

de a lua măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de

la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor.

Or, prin elaborarea în

concret a normelor grupate în Codul deontologic și transpunerea obligației Consiliului

Superior al Magistraturii de a lua măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite

de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a

judecătorilor și procurorilor s-a procedat în fapt la punerea în executare a dispozițiilor

art. 38 și 40 din Legea nr. 317/2004, astfel că hotărârile criticate respectă normele

de tehnică legislativă prevăzute de art. 4 - art. 12 din Legea nr. 24/2000, fiind

adoptate în vederea concretizării obligației de reglementare a Codului deontologic

și a procedurii de verificare a eventualelor încălcări ale Codului deontologic.

În ceea ce privește încălcarea

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, instanța de fond a reținut că dispozițiile

legale invocate privesc formula introductivă, ca parte constitutivă a actelor normative,

prevăzând că în cazul altor acte normative decât legile sau actele Guvernului, formula

introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție

de natura sa juridică, precum și temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora

actul a fost emis.

Referitor la adoptarea

celor două hotărâri cu exces de putere, s-a arătat că din redactarea art. 2

lit. n) din Legea nr. 554/2004 rezultă că legiuitorul a avut în vedere oportunitatea

emiterii actului administrativ, iar criticile reclamantei vizează lipsa competenței

Consiliului Superior al Magistraturii de a emite acte administrative cu caracter

jurisdicțional.

Prima instanță a precizat

că potrivit art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior

al Magistraturii are competența legală de a elabora soluționarea sesizărilor primite

privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, astfel că jurisdicția

exercitată în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentul de organizare și funcționare

a Consiliului Superior al Magistraturii are suport în legea organică.

Instanța de fond a arătat

că dispozițiile art. 36 indice 1 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare

al Consiliului Superior al Magistraturii nu modifică prevederile art. 46 alin.

(13) din Legea nr. 317/2004, întrucât sesizarea pentru cercetarea încălcării Codului

deontologic, dispusă de comisia de disciplină concomitent cu măsura clasării sesizării

disciplinare, constituie totuși un act distinct și autonom, fără nicio relevanță

în privința soluției de clasare a sesizării disciplinare.

Potrivit art. 36

1

alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare Consiliului Superior al

Magistraturii, secția corespunzătoare a Consiliului soluționează și sesizările prin

care titularii acțiunii disciplinare constată, în urma efectuării de verificări

cu privire la activitatea necorespunzătoare a unui judecător sau procuror, că exercitarea

acțiunii disciplinare nu se justifică, dar există indicii privind încălcarea normelor

de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Așadar, actul emis de

comisia de disciplină în temeiul art. 36

1

alin. (4) cuprinde în realitate

două acte și anume rezoluția de clasare a sesizării disciplinare, pe de o parte

și sesizarea secției corespunzătoare în vederea cercetării unei eventuale încălcări

a Codului deontologic, pe de altă parte, context din care rezultă că de prevederea

regulamentară criticată de reclamantă nu modifică în niciun fel dispozițiile

art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004.

În hotărârea Curții de

Apel s-a explicat că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 40 alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 317/2004 și art. 36

1

și 36

2

din Regulamentul

de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, Consiliul

nu este o instanță de judecată ci o autoritate administrativă învestită prin lege

cu atribuții jurisdicționale, astfel că sunt nefondate criticile reclamantei cu

privire la nesocotirea dispozițiilor art. 126 alin. (4) din Constituție, în conformitate

cu care competența instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege.

De asemenea, s-a motivat

că autoritatea pârâtă nu s-a substituit legiuitorului, cu prilejul reglementării

procedurii de verificare a posibilelor încălcări a Codului deontologic, ci a instituit

această procedură în vederea executării dispozițiilor art. 38 alin. (1) și art.

40 lit. f) din Legea nr. 317/2004, astfel că este nefondată afirmația reclamantei,

în sensul că prin adoptarea celor două hotărâri Consiliul s-a substituit Parlamentului

României.

Instanța de fond a mai

arătat că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor

membre configurarea autorităților cu atribuții jurisdicționale cu satisfacerea exigențelor

prevăzute de Convenție, ci obligă statele membre să asigure persoanei vătămate printr-un

atare act dreptul de acces la o instanță ce se bucură de aceste garanții, or, o

atare garanție este pe deplin satisfăcută, prin raportare la calea de atac reglementată

prin Legea nr. 317/2004 împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii vizând cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, și anume

recursul la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în cadrul căruia Înalta Curte de Casație și Justiție are deplină jurisdicție

cu privire la examinarea oricărei probleme de fapt și de drept.

Instanța de recurs

Împotriva sentinței

nr. 5574 din 05 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat

recurs reclamanta C.E.

Motivele de recurs

Prin motivele de recurs

reclamanta a susținut că la adoptarea Hotărârilor nr. 564/2008 și nr. 1314/2008

au fost încălcate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă,

care potrivit Deciziei nr. 26/2012 a Curții Constituționale sunt obligatorii la

adoptarea oricărui act normativ, pentru că astfel se asigură o legislație care respectă

principiul securității raporturilor juridice, având calitatea și previzibilitatea

necesară.

S-a arătat că cele două

hotărâri nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate

pe care trebuie să le îndeplinească un text de lege, principii consacrate în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în art. 8 alin. (4) teza I și art.

36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

S-a precizat că prin

art. 40 alin. (1) lit. f) sau art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 Consiliul

Superior al Magistraturii nu a fost investit cu atribuții de jurisdicție administrativă,

iar cele două hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii reglementează

astfel de jurisdicții.

A motivat recurenta că

nici Legea nr. 304/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și nici Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu conțin reglementări cu privire la

procedura jurisdicțională de constatare a încălcărilor Codului deontologic și prin

urmare nu există o normă juridică de rang superior care să se constituie în temei

legal pentru adoptarea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii

și măsurilor luate în executarea acestora.

Recurenta a mai susținut

că art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privește atribuțiile Secțiilor

Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la cariera judecătorilor și procurorilor,

fiind cuprins în secțiunea a III-a din Capitolul VI - „Atribuțiile Secțiilor Consiliului

Superior al Magistraturii”, iar hotărârile a căror anulare s-a solicitat au fost

adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii ale cărui atribuții sunt

cuprinse în Secțiunea a II-a din Capitolul IV.

A considerat recurenta

că art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 reglementează modalitatea de

soluționare a sesizărilor primite de la justițiabili, iar în procedura criticată

secțiile nu sunt sesizate de justițiabili prin acțiune directă, ci, după caz, de

inspecția judiciară sau comisia de disciplină prin rezoluția de clasare, astfel

că prevederile din Regulament sunt nelegale.

A susținut că cele două

hotărâri nu respectă prevederile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, întrucât

nu cuprind în formula introductivă referirea la dispozițiile art. 40 alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 317/2004.

A precizat că instanța

de fond a soluționat nelegal cauzele de nulitate constând în încălcarea principiului

separației puterilor în stat, prin cumularea de către Consiliului Superior al

Magistraturii a calităților de legiuitor, reclamant, judecător, al imparțialității

tribunalului în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului

egalității căilor de atac și a competenței instanțelor de judecată.

S-a motivat că a fost

reglementată, prin cele două hotărâri, o procedură jurisdicțional-administrativă

fără a exista un act normativ de nivel superior, că s-au instituit căi de atac,

ceea ce este nelegal, întrucât acestea pot fi adoptate numai prin lege.

Întâmpinarea formulată

în cauză

Intimatul Consiliul Superior

al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

S-a precizat că din considerentele

sentinței atacate, rezultă că instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate

aspectele prezentate de către recurenta-reclamantă, reținând, motivat, netemeinicia

acestora.

Subsumarea de către instanța

fondului a argumentelor recurentei-reclamante ce conduc către aceleași aspect nu

poate echivala cu o nepronunțare asupra tuturor motivelor dezvoltate de aceasta.

A menționat intimatul

că legea stabilește expres în sarcina secțiilor consiliului obligația de a soluționa

sesizările privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor. Prin

urmare, Consiliului Superior al Magistraturii îi este recunoscută de lege nu doar

competența de a adopta Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor [art.

38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare], ci

și competența de a stabili procedura aplicabilă și a soluționa sesizările privind

încălcarea prevederilor acestuia.

Intimatul a explicat că

art. 36

1

și art. 36

2

reglementează modul în care trebuie să

se desfășoare la nivelul consiliului activitatea de soluționare a sesizărilor privind

conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, iar această reglementare

este în acord cu prevederile legale incidente.

Astfel, Secția corespunzătoare

soluționează aceste sesizări printr-o hotărâre, întrucât secțiile adoptă hotărâri

[art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare],

iar hotărârea secției poate fi atacată cu contestație la Plen, întrucât acesta soluționează

contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate

de secții, cu excepția celor în materie disciplinară [art. 36 alin. (2) din Legea

nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare]; hotărârea Plenului este

fără îndoială o hotărâre privind cariera judecătorilor sau procurorilor fiind supusă

recursului la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Analiza motivelor de recurs

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs, sentința primei instanțe și legislația aplicabilă, constată

că recursul declarat de reclamantă este nefondat, după cum se va explica în continuare.

Obiectul prezentei analize

judiciare îl constituie legalitatea art. 1 pct. 11 din Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și art. 1 pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 1314/2008.

Prin art. 1 pct. 11 din

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 au fost introduse două

articole noi în cuprinsul Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005,

respectiv art. 36

1

și art. 36

2

, iar prin art. 1 pct. 3 și

4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008 s-a modificat

art. 36

1

alin. (1) și (2) din Hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 326/2005.

Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 326/2005 a fost adoptată în baza art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 317/2004 și art. 39 alin. (1) din aceeași lege, devenit ulterior,

art. 38 alin. (1).

Înalta Curte precizează

că prin legalitatea actelor administrative se înțelege conformarea acestora cu legile

și alte acte normative cu forță juridică superioară, în executarea cărora au fost

emise.

Ca urmare, în cadrul controlului

de legalitate, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea unui

act administrativ verifică dacă actul atacat este conform cu legea pe care se întemeiază.

Potrivit art. 39

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în numerotarea de la data adoptării Hotărârii

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, devenit ulterior art. 38

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul de organizare și

funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, alte regulamente și hotărâri

prevăzute de Legea nr. 303/2004.

Conform art. 73 alin.

(1) lit. l) din Constituția României, organizarea și funcționarea Consiliului

Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, se adoptă prin lege organică,

astfel că Legea nr. 317/2004 este o lege organică, fiind adoptată în procedura specifică

acestei categorii de legi.

Prin această lege s-a

instituit în competențele Consiliului Superior al Magistraturii, ca atribuție legală,

adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al

Magistraturii, a Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Potrivit doctrinei dreptului

administrativ, Regulamentul este o regulă de conduită generală, obiectivă și impersonală,

obligatorie ca și legea, dar care, spre deosebire de aceasta, este opera unei autorități

publice, investite în acest sens de Constituție sau de lege.

În cazul Regulamentului

de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, printr-o lege

organică adoptată în baza art. 73 alin. (1) lit. l) din Constituția României, legiuitorul

a stabilit ce anume acte infralegislative va adopta Consiliul Superior al Magistraturii.

În categoria actelor ce

trebuie adoptate de către Consiliul Superior al Magistraturii, legiuitorul a înscris

între altele Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și Regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliului, fără a prescrie anumite limite de elaborare,

ceea ce înseamnă că aceste acte trebuie să se circumscrie cadrului general instituit

prin lege, respectiv Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004

privind Statutul judecătorilor și procurorilor și Legea nr. 317/2004.

Trebuie precizat că Regulamentul,

ca act administrativ normativ, trebuie corelat sub aspectul efectelor pe care le

va produce în ordinea juridică cu legea în baza căruia a fost adoptat, dar și cu

celelalte acte cu care se află în conexiune.

Consiliul Superior al

Magistraturii este garantul independenței justiției, așa cum se prevede expres în

cuprinsul art. 131 din Constituția României, respectiv art. 39 alin. (1) [în prezent

art. 38 alin. (1)] din Legea nr. 317/2004, iar în baza legii organice Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii îndeplinește atribuția de a emite acte cu caracter general

obligatoriu, care trebuie să asigure funcționarea unitară a sistemului judiciar,

precum și statutul profesional al judecătorilor și procurorilor.

Astfel, în baza art. 30

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea

legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei

profesionale a judecătorilor și procurorilor, iar conform alin. (4) din același

text atribuțiile Plenului și ale secțiilor acestuia referitoare la cariera judecătorilor

și procurorilor, se exercită cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară.

Prin art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004 s-a instituit obligația judecătorilor și procurorilor de

a respecta Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Reclamanta-recurentă nu

a relevat aspecte prin care să se fi susținut că prin Regulamentul adoptat, Consiliul

Superior al Magistraturii ar fi nesocotit prevederile Legii nr. 303/2004 sau Legii

nr. 304/2005.

Recurenta a susținut că

nu au fost respectate prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă, or, așa cum a explicat și judecătorul fondului, în cazul dedus

analizei judiciare, emitentul actului a adoptat Regulamentul potrivit normelor care

l-au ordonat, adică potrivit art. 38 (fost art. 39) alin. (1) din Legea nr. 317/2004,

ținând seama de îndatoririle judecătorilor și procurorilor, astfel cum sunt ele

consacrate în actele legislative cu forță juridică superioară, la care s-a făcut

referire mai sus.

Împrejurarea că prin textele

normative criticate s-a precizat că dacă există indicii cu privire la încălcarea

normelor de conduită reglementate de Codul deontologic, comisia de disciplină sesizează,

din oficiu, secția corespunzătoare a Consiliului, nu se constituie în motiv de nelegalitate

a hotărârii, pentru că prin legea organică nu s-au stabilit anumite limite de legiferare.

În aceste circumstanțe,

hotărârea cuprinde și aspecte procedurale care au menirea de a transpune în detaliu

modul în care se poate analiza și eventual sancționa încălcarea normelor de conduită.

Trebuie precizat că în

baza art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund

disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele

care afectează prestigiul justiției, iar abaterile sunt expres individualizate în

cuprinsul art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Legea organică, respectiv

art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/2004 este actul normativ cu forță juridică superioară

ce instituie ca atribuție a Consiliului Superior al Magistraturii luarea măsurilor

pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane

privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor.

Așadar, izvorul obligației

este legea, hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii fiind în deplină concordanță

cu norma juridică ierarhic superioară, astfel că s-au respectat prevederile

art. 4 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce privește încălcarea

art. 12 lit. a) și b) din Legea nr. 24/2004, se constată, din expunerea ce precede,

că hotărârea este corelată cu prevederile actelor normative de nivel superior, cu

care se află în conexiune și în concordanță cu competențele stabilite prin Legea

organică nr. 317/2004 și nu contravine principiilor și dispozițiilor acesteia și

nici celor instituite prin actele normative superioare cu care se află în conexiune.

Referitor la încălcarea

art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, trebuie precizat că hotărârea cuprinde

o formulă introductivă, privind denumirea autorității emitente, exprimarea fără

echivoc de a se lua decizia privind emiterea actului, denumirea generică a actului,

precum și temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 39 alin. (1) din Legea

nr. 317/2004, text ce conferă dreptul și obligația Consiliului Superior al

Magistraturii de a adopta Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii .

În formula introductivă

se are în vedere temeiul juridic al abilitării de a adopta actul normativ, această

cerință făcând parte din condițiile extrinseci de legalitate. Actul normativ administrativ,

sub aspect intrinsec, trebuie să țină seama de actele normative superioare cu care

se află în conexiune, motiv pentru care prevederile din această ultimă categorie

nu se impun a fi incluse în preambul, ci trebuie să facă parte din corpul actului

administrativ normativ.

Înalta Curte precizează

că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii reglementate

de art. 36

1

și art. 36

2

din Hotărârea Consiliului Superior

al Magistraturii nr. 326/2005, texte criticate în prezentul litigiu, nu sunt acte

administrativ jurisdicționale, ci acte derivate dintr-o procedură internă, legal

instituită.

În acest context, trebuie

precizat că actul administrativ jurisdicțional este definit legal în cuprinsul

art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 și este acel act emis de o autoritate

administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă.

În situația analizată

nu se pune în discuție o jurisdicție administrativă specială, ci o procedură internă,

atribuțiile jurisdicționale fiind exercitate de Consiliul Superior al

Magistraturii numai ca instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii

disciplinare, așa cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 134 alin. (1) și

(2) din Constituția României și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Aceste competențe jurisdicționale

sunt stabilite prin Constituție și printr-o lege organică, iar prin Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii s-au detaliat numai etapele de urmat, fără ca prin aceasta

să se instituie o procedură administrativ jurisdicțională, fără suport în legea

organică.

Consiliul Superior al

Magistraturii nu este o instanță de judecată propriu-zisă, dar prin Constituție

și Legea nr. 317/2004, i s-au atribuit competențe în materia răspunderii disciplinare

a judecătorilor și procurorilor, îndeplinind rolul de instanță de judecată, în domeniul

răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute

în Legea nr. 303/2004.

Normele criticate prin

acțiune se referă așa cum s-a explicat și mai sus la procedura desfășurată în cazul

unor încălcări ale Codului deontologic, procedură ce se subsumează conținutului

normativ constituțional și legal care a stat la baza adoptării hotărârilor și ca

urmare, nu există un conflict între norma juridică de rang inferior cuprinsă în

cele două hotărâri și norma juridică superioară, Legea nr. 317/2004, Legea nr. 303/2004

și Legea nr. 304/2004.

Prin reglementarea constituțională

și legală, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară

pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că reclamanta-recurentă

beneficiază de acces la justiție, fiind respectate exigențele art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, așa cum a fost consolidat în jurisprudența instanței

europene, analizată de prima instanță.

Înalta Curte precizează

că actele normative infralegislative sunt adoptate pentru a detalia conținutul legilor

pentru a căror executare au fost adoptate, după cum rezultă din prevederile

art. 77 din Legea nr. 24/2000.

La adoptarea actului administrativ

normativ se au în vedere actele de nivel superior, în baza și executarea cărora

au fost emise și a actelor cu care se află în conexitate.

Legiuitorul a interzis

prin art. 78 din Legea nr. 24/2000 ca un act normativ să conțină soluții care contravin

prevederilor din actele legislative în baza cărora actul a fost emis.

Or, în speță, după cum

s-a detaliat atât în prezentele considerente, cât și de judecătorul fondului, textele

criticate nu conțin soluții contrare legii, alături de organul legislativ și sub

controlul acestuia, alte entități au dreptul de a crea norme de drept în care se

cuprind detaliile de execuție, așa cum este și cazul celor două hotărâri ale Consiliului

Superior al Magistraturii.

În concluzie, recursul

declarat de C.E. este nefondat, sentința primei instanțe este legală și temeinică,

astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.E. împotriva sentinței nr. 5574 din 05 octombrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 01 noiembrie 2013.