ÎCCJ, Decizia nr. 34/2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, sub nr. x/3/2020, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat:

(i) să se constate căderea în desuetudine a Deciziei nr. 1933 din 31 martie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a Deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția de contencios administrativ și fiscal;

(ii) pierderea caracterului irevocabil atașat Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 a Secției pentru judecători a CSM și nulitatea absolută a acesteia.

Ulterior, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, completând obiectul acțiunii cu un al treilea capăt de cerere, respectiv

(iii) să se constate căderea în desuetudine a Încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 a Înaltei Curte de Casație și Justiție – Secția comercială în dosarul nr. x/1/2009, precum și că înțelege să se judece în contradictoriu și cu Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Sentința civilă nr. 1571 din 22 octombrie 2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul fiind înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curte de Casație și Justiție sub nr. x/1/2021.

Prin Decizia civilă nr. 23 din 31 ianuarie 2022, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis excepția necompetenței sale materiale formulate de reclamanta A și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind înregistrată sub dosar nr. x/1/2021*.

În cadrul acestui dosar, prin note scrise, reclamanta A a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și excepția de necompetență materială procesuală în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 5395 din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/1/2021*, a respins excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și a respins cererea formulată de A, ca inadmisibilă.

În motivare, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1933 din 1 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. x/1/2010, prima hotărâre a cărei cădere în desuetudine se solicită a se constata în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 587 din 1 iulie 2010 de respingere a contestației reclamantei formulate împotriva Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 a Secției pentru judecători de admitere a sesizării Comisiei de disciplină; iar, prin Încheierea nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr. x/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția comercială a admis cererea de recuzare a reclamantei A, judecător în completul ce soluționa recursul formulat în dosarul nr. x/2/2005.

Din multitudinea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii introductive de instanță, s-a reținut că solicitarea reclamantei de constatare a desuetudinii Deciziei nr. 1933/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal este raportată la cele statuate printr-o altă decizie a instanței supreme (anume Decizia nr. 7024/2013 pronunțată în dosarul nr. x/1/2012, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva Sentinței nr. 5574/5.10.2012 a Curții de Apel București), apreciind reclamanta că desuetudinea menționatei decizii atrage pierderea caracterului irevocabil al Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 adoptată de Secția pentru judecători din cadrul CSM.

Cât privește solicitarea de constatare a desuetudinii încheierii antereferite, Înalta Cure a observat că această solicitare este raportată la conținutul noțiunii de independență asupra căreia au statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile la care reclamanta a făcut trimitere în cuprinsul cererii modificatoare a cererii introductive de instanță.

În acest context, independent de faptul că se solicită și constatarea căderii în desuetudine a unei încheieri pronunțate într-o cauză comercială, încheiere prin care, așa cum s-a arătat mai sus, a fost admisă o cerere de recuzare a reclamantei, Înalta Curte apreciază că, în realitate, scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar de față vizează Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători, constatându-se încălcarea de către reclamantă (judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul emiterii acestei hotărâri) a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Or, în privința Hotărârii nr. 458/2010 a Secției pentru judecători, reclamanta a avut deschisă o altă cale juridică de valorificare a dreptului, de care s-a și folosit, iar în interpretarea dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., faptul că acțiunea în realizarea dreptului a fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 1933/31.03.2011 a ÎCCJ-SCAF (chiar decizia a cărei cădere în desuetudine o solicită reclamanta) nu dă posibilitatea părții să mai formuleze o altă acțiune prin care urmărește aceeași finalitate juridică, acțiunea în constatare fiind inadmisibilă.

Recursul

Împotriva Deciziei nr. 5395/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, A a formulat recurs.

În motivarea căii de atac, a făcut referire la art. 20 alin. (1) din Legea nr.  554/2004, susținând că hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Recurenta a citat din hotărârea recurată, pentru a susține ideea admisibilității prezentei căi de atac, precum și greșita mențiune din dispozitiv a hotărârii ca fiind „definitivă”, cu referire la art. 457 C. proc. civ.

După ce a prezentat un istoric al litigiului, recurenta a detaliat motivele de recurs, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A susținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prin neexaminarea cererii de chemare în judecată, sub toate aspectele, cum ar fi cererea sa de renunțare la judecata capătului 2 de cerere, asupra căreia instanța a omis să se pronunțe.

Instanța de judecată nu a procedat la verificarea obligatorie a competenței sale și nu a stabilit prin încheiere interlocutorie dacă este competentă general, material și teritorial, conform art. 131 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, Înalta Curte a soluționat o cerere, în primă instanță, cu încălcarea normelor de drept procesual civil, sub aspectul nepronunțării asupra excepției de necompetență materială.

A făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 18/2016 și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023 și nr. 4/2023.

Totodată, a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență materială în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 31/2019, chestiune de esența procesului.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei la Tribunalul București – Secția civilă pentru soluționarea pe fond.

Întâmpinarea

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității căii de atac, cu consecința respingerii recursului ca inadmisibil, fiind declarat împotriva unei decizii definitive.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia fiind legală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, intimata a arătat că sunt nefondate susținerile recurentei reclamante privind pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, instanța pronunțându-se cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită, cu respectarea principiului disponibilității părților.

Răspunsul la întâmpinare

La rândul său, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității întâmpinării, pentru lipsa temeiului de drept, cu referire la art. 205 alin. (2) lit. c C. proc. civ. De asemenea, recurenta a criticat susținerile intimatei din cuprinsul întâmpinării și a combătut excepția inadmisibilității recursului, aducând argumente pentru admisibilitatea recursului formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, excepția necompetenței materiale a Completului de 5 judecători, invocată de recurenta A, reține următoarele:

În motivarea excepției, se face referire la decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 și se solicită trimiterea cauzei la Secția de Contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, cu motivarea că prezenta cerere de recurs angajează o competență pe orizontală.

Din cronologia dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători reține că obiectul învestirii, astfel cum a fost formulat de reclamantă, îl reprezintă o cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., prin care se solicită să se constate: (i) căderea în desuetudine a Deciziei nr. 1933/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/1/2010 (în raport cu motivarea Deciziei nr. 7024/2013, a aceleiași instanțe în dosarul nr. x/1/2012), precum și (ii) căderea în desuetudine a Încheierii nr. 2265/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția comercială în dosarul nr. x/1/2009.

Prin Decizia nr. 5395/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/1/2021*, a respins excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și a respins cererea formulată de A, ca inadmisibilă.

Recurenta a formulat recurs împotriva acestei decizii pronunțate de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, potrivit art. 97 pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 23 și art. 24 alin. (1) teza finală din Legea nr.  304/2004, forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 28 decembrie 2020, se soluționează de Completul de 5 judecători.

Susținerile recurentei privind judecata recursului pe orizontală, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 nu își găsesc aplicare în prezenta cauză, pentru că reglementează soluționarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale; astfel, prin decizia invocată, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr.  304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr.  47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești.

În considerentele deciziei amintite, instanța de contencios constituțional a avut în vedere că recursul reglementat de Legea nr.  47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile Codului de procedură civilă sau penală, după caz, ci ca o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așadar, aceste statuări nu sunt incidente în speță, obiectul prezentului recurs nu este o încheiere prin care să fi fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte respinge excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, invocată de reclamantă.

Asupra excepției nulității întâmpinării, invocată de recurentă prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a invocat excepția nulității întâmpinării în temeiul art. 174 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că nu conține temeiul de drept, invocând prevederile art. 490 alin. (1) raportat la art. 471 indice 1 alin. (3) C. proc. civ. și dispozițiile art. 205 alin. (2) lit. c din același act procedural.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate.

În speță, se constată că întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 490 și următoarele C. proc. civ., iar în cuprinsul întâmpinării au fost indicate motivele de fapt și de drept pe care intimatul și-a fundamentat apărările, atât în ceea ce privește inadmisibilitatea căii de atac declarate de recurentă, cât și pe fondul acesteia.

Prin urmare, având în vedere și stadiul procesual în care se află cauza, nu se pune problema unei încălcări a cerinței prevăzute de art. 205 alin. (2) lit. c C. proc. civ., care să atragă nulitatea întâmpinării.

În plus, se reține că în C. proc. civ. nu este prevăzută expres sancțiunea nulității pentru nerespectarea art. 205 alin. (2) lit. c sau neindicarea temeiului de drept al întâmpinării.

Așadar, chiar și în ipoteza în care intimatul nu ar fi îndeplinit aceste cerințe, nefiind întrunită ipoteza art. 175 C. proc. civ. referitoare la existența unei vătămări, această chestiune nu putea fi reținută ca motiv de nulitate a întâmpinării.

Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. „Sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.”, iar art. 483 alin. (1) din același act normativ prevede că „Hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

La rândul său, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.”

În speță, recurenta formulează recurs împotriva Deciziei nr. 5395 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, precum și cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Înalta Curte reține, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate anterior, că Decizia nr. 5395/2023 este o hotărâre definitivă, la fel ca Decizia nr. 1933/2011 pronunțată de aceeași instanță, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Aceasta deoarece, așa cum s-a detaliat și s-a reținut prin decizia recurată, obiectul învestirii instanței în cauza pendinte îl reprezintă căderea în desuetudine a Deciziei nr. 1933/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, cu alte cuvine prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a urmărit lipsirea de efecte juridice a Deciziei nr. 1933/2011.

Ca urmare, împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești nu poate fi exercitată o altă cale de atac a recursului, fiind definitivă.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge excepția necompetenței materiale invocată de recurentă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A împotriva Deciziei nr. 5395 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/1/2021*.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2025.