ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5395/2023

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat: (i) să se constate căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a deciziei nr. 7024 din 1.11.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; (ii) pierderea caracterului irevocabil atașat hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 dată de secția pentru judecători a CSM și nulitatea absolută a acesteia. Față de această cerere, Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes. Reclamanta a depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că înțelege să completeze obiectul acțiunii cu un al treilea capăt de cerere, respectiv (iii) să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în dosarul nr. x/2009, precum și că înțelege să se judece în contradictoriu și cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare față de cererea de chemare în judecată modificată, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii astfel cum a fost modificată. Înalta Curte de Casație și Justiție a depus, de asemenea, întâmpinare față de cererea modificată, prin care a invocat necompetența materială a tribunalului, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, precum și excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive a ÎCCJ.

Soluția Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 1571 din 22 octombrie 2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca urmare a declinării de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al ÎCCJ sub nr. x/2021.

Soluția Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 23 din 31 ianuarie 2022, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis excepția necompetenței sale materiale formulate de reclamanta A. și a declinat soluționarea cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul ÎCCJ-SCAF, la data de 27.09.2022, sub dosar nr. x/2021.

Prin note scrise, înregistrate în dosarul nr. x/2021 al ÎCCJ-SCAF, la data de 15 noiembrie 2023, reclamanta A. a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și excepția de necompetență materială procesuală în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de reclamantă Reclamanta A. a solicitat admiterea excepției menționate și declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în considerarea faptului că, în opinia sa, art. 97 pct. 4 C. proc. civ., invocat de instanța de declinare, text ce prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă "orice alte cereri date prin lege în competența sa", este inaplicabil în cauză, întrucât, instanța supremă a fost învestită urmare a declinării competenței materiale cu o acțiune în constatare, însă, nu există nicio dispoziție legală care să fi dat în competența Înaltei Curți judecarea în primă instanță a cererilor de chemare în judecată având ca obiect acțiuni în constatare. Înalta Curte reține că, în fața Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a formulat două capete de cerere, prin care a solicitat să se constate: 1)căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (în raport cu motivarea deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2012), precum și 2)pierderea caracterului irevocabil atașat hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 458/2010 și nulitatea absolută a acesteia. Ulterior, în fața aceleiași instanțe, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a completat cererea cu o nouă pârâtă - Înalta Curte de Casație și Justiție și cu un al treilea capăt de cerere, respectiv să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială în dosarul nr. x/2009. Totodată, Înalta Curte reține că, după înregistrarea dosarului pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiției, sub nr. x/2021, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1571/22.10.2021 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a formulat o cerere de renunțare la judecata capătului 2 al cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat să se constate pierderea caracterului irevocabil atașat Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010, pronunțată de secția de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și nulitatea acesteia. Este de menționat că cererea de renunțare la judecată este un act juridic unilateral care dobândește caracter irevocabil. Așadar, manifestarea de voință în sensul de a se renunța la judecata capătului 2 de cerere, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamantei care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. În acest context, Înalta Curte constată că obiectul învestirii, astfel cum a fost acesta formulat de reclamantă însăși, îl reprezintă o cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., prin care se solicită să se constate: (i)căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010 (în raport cu motivarea deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2012), precum și (ii)căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în dosarul nr. x/2009. Astfel, în raport cu obiectul acțiunii și cu scopul urmărit de reclamantă prin introducerea acesteia (vizând în principal, desființarea sau lipsirea de efecte a deciziei nr. 1933/31.03.2011 pronunțate de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal), competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., conform căruia, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă […] orice alte cereri date prin lege în competența sa, coroborat cu art. 21 și art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, versiunea în vigoare la data formulării acțiunii, care stabilesc sfera cauzelor ce revin în competența de soluționare a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Competența de a dispune retractarea unei hotărâri aparține instanței care a pronunțat hotărârea și, având în vedere că, în speță, se tinde la desființarea sau lipsirea de efecte, în principal, a unei hotărâri pronunțate de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anume secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru aceste considerente, Înalta Curte respinge excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de reclamantă. II.2. În ceea ce privește cererea dedusă judecății În sensul celor expuse anterior, la pct. II.1 din prezenta decizie, Înalta Curte constată că reclamanta A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., prin care a solicitat: - să se constate căderea în desuetudine a deciziei nr. 1933 din 31.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; - să se constate căderea în desuetudine a încheierii nr. 2265 din 06.10.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în dosarul nr. x/2009. Așadar, reclamanta solicită constatarea căderii în desuetudine a două hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ., indicat în mod expres de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea pe orice altă cale prevăzută de lege.". Textul legal menționat reglementează admisibilitatea acțiunii în constatare pozitivă (a existenței unui drept) sau negativă (a inexistenței dreptului) condiționată de lipsa posibilității părții care acționează de a solicita realizarea dreptului. Ori de câte ori partea are deschisă calea realizării dreptului, va trebui să uzeze de această cale, acțiunea în constatare fiind, în această situație inadmisibilă. Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 1933/01.03.2011 pronunțată în dosarul nr. x/2010, prima hotărâre a cărei cădere în desuetudine se solicită a se constata în cauză, ÎCCJ-SCAF a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 587/01.07.2010 de respingere a contestației reclamantei formulate împotriva Hotărârii nr. 458/22.042010 a secției pentru judecători de admitere a sesizării Comisiei de disciplină; iar, prin încheierea nr. 2265/06.10.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2009, ÎCCJ, secția comercială a admis cererea de recuzare a reclamantei A., judecător în completul ce soluționa recursul formulat în dosarul nr. x/2005. Din multitudinea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii introductive de instanță, rezultă că solicitarea reclamantei de constatare a desuetudinii deciziei nr. 1933/31.03.2011 a ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal este raportată la cele statuate printr-o altă decizie a instanței supreme (anume decizia nr. 7024/01.11.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 5574/5.10.2012 a Curții de Apel București), apreciind reclamanta că desuetudinea menționatei decizii atrage pierderea caracterului irevocabil al Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 adoptată de secția pentru judecători din cadrul CSM. Cât privește solicitarea de constatare a desuetudinii încheierii antereferite, Înalta Cure observă că această solicitare este raportată la conținutul noțiunii de independență asupra căreia a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile la care reclamanta a făcut trimitere în cuprinsul cererii modificatoare a cererii introductive de instanță. În acest context, independent de faptul că se solicită și constatarea căderii în desuetudine a unei încheieri pronunțate într-o cauză comercială, încheiere prin care, așa cum s-a arătat mai sus, a fost admisă o cerere de recuzare a reclamantei, Înalta Curte apreciază că, în realitate, scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar de față vizează Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători, constatându-se încălcarea de către reclamantă (judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul emiterii acestei hotărâri) a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Or, în privința hotărârii nr. 458/2010 a secției pentru judecători, reclamanta a avut deschisă o altă cale juridică de valorificare a dreptului, de care s-a și folosit, iar în interpretarea dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., faptul că acțiunea în realizarea dreptului a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 1933/31.03.2011 a ÎCCJ-SCAF (chiar decizia a cărei cădere în desuetudine o solicită reclamanta) nu dă posibilitatea părții să mai formuleze o altă acțiune prin care urmărește aceiași finalitate juridică, acțiunea în constatare fiind inadmisibilă. O acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept este inadmisibilă nu doar în situația în care a nu a fost promovată o acțiune în realizare, ci și în situația în care a fost promovată o acțiune în realizarea dreptului, dar a fost respinsă, căci, o afirmație în sens contrar ar fi lipsită de orice argument juridic și ar contraveni dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. În fine, așa cum în mod just a observat și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cererea reclamantei este inadmisibilă și prin prisma faptului că prin demersul promovat se tinde la repunerea în discuție a unor aspecte ce au fost tranșate în mod definitiv (irevocabil) prin decizii pronunțate de instanța supremă, astfel că acestea nu mai pot fi reanalizate într-un cadru procesual ce excedează căile de atac prevăzute de lege (de reformare și de retractare), căi de altfel epuizate fie prin promovarea lor de către reclamantă la acel moment, fie prin împlinirea termenelor instituite pentru promovarea lor. Pentru ansamblul considerentelor evocate anterior, Înalta Curte apreciază că prezenta acțiune este inadmisibilă, urmând a o respinge în consecință, PENTRU ACESTE MOTIVE,