ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1639/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 25.10.2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară solicitând desființarea hotărârii nr. 1521/19.12.2018 adoptate de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și, în consecință, admiterea cererii sale din data de 09.10.2018 înregistrate sub nr. x/2018, ce a fost precizată la data de 25.11.2018.

Prin sentința civilă nr. 1095 din 9 iulie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Inspecția Judiciară și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei Inspecția Judiciară, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind neîntemeiată și totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs A..

În susținerea cererii de recurs și a memoriului în completarea recursului, recurenta -reclamantă arată că sentința civilă atacată este nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă învederează că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute, respectiv art. 426 din C. proc. civ. întrucât sentința atacată a fost redactată și tehnoredactată de un particular care nu era judecător. Judecătorul care a pronunțat-o a fost eliberat din funcție prin pensionare la data de 01.06.2022. Se mai arată că sentința atacată nu era motivată până la data eliberării din funcție a judecătorului care a pronunțat-o.

De asemenea, se mai susține că hotărârea recurată nu este motivată întrucât o hotărâre redactată de un particular echivalează cu lipsa motivării hotărârii. Se mai arată că instanța de fond nu a arătat argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat că nu is-ar cuveni celelalte drepturi pe care le-a solicitat în baza art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, distinct de drepturile salariale/indemnizațiile brute lunare, respectiv indemnizația pentru concediul de odihnă de care a fost lipsită în anul 2018/compensarea în bani a zilelor de concediu pe care nu le-a efectuat în anul 2018 și nici ulterior, precum și contravaloarea celor 6 călătorii, a serviciilor medicale și a medicamentelor.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 173/03.10.2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 și a sentinței civile nr. 50/20.01.2020 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019.

În susținerea acestei critici se arată că la pag. 11 paragr. 1 și 2 din hotărârea recurată se reține că dezlegarea dată prin considerentele deciziei civile nr. 173/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind neaplicarea dispozițiilor dreptului comun - Codul muncii în raportul de muncă al judecătorului, a intrat în puterea lucrului judecat anterior, așa cum prevede art. 431 din C. proc. civ., ceea ce înseamnă că instanța de fond era obligată să înlăture de la soluționarea cauzei orice apărare formulată de pârât în baza Codului Muncii. Cu toate acestea, instanța de fond a respins acțiunea reținând incidența dispozițiilor Codului Muncii.

De asemenea, se arată că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 50/20.01.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2019, întrucât prin această hotărâre definitivă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Inspecția Judiciară, caz în care excepția respectivă se impunea a fi respinsă și în prezenta cauză.

Se mai învederează că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii întrucât în baza considerentelor expuse de instanța de fond nu se poate stabili dacă cererea sa de repunere în situația anterioară suspendării din funcție trebuia să fie soluționată exclusiv în baza art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sau puteau fi aplicate și dispozițiile din Codul Muncii.

Recurenta mai susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Codului Muncii. Se mai arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 atunci când a reținut că suspendarea din funcție a judecătorului ține de executarea sancțiunii, întrucât aplicarea sancțiunii excluderii din magistratură ar fi dublată de măsura administrativă a suspendării din funcție pentru a împiedica judecătorul să profeseze imediat după excluderea din magistratură.

De asemenea, recurenta - reclamantă arată că hotărârea recurată ar fi nelegală întrucât ar fi fost încălcate dispozițiile art. 63 alin. (2) și art. 64 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data de 14.12.2017 când a fost suspendată din funcție, fiind aplicate exclusiv dispozițiile Codului Muncii, deși Hotărârea nr. 1168/19.12.2017 a secției pentru judecători ar fi fost pusă în aplicare încă din data de 14.12.2017 și nu de la data de 18.06.2018.

Pe cale de consecință, apreciază că incidente în cauză la soluționarea cererii sale sunt exclusiv dispozițiile art. 63 alin. (2) si art. 64 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la nelegalitatea art. 2 din Hotărârea nr. 1521/2018, solicită a se avea în vedere că instanța de fond a reținut doar faptul că secția pentru judecători poate fi titularul unei sesizări disciplinare, însă argumentele de drept cu care a dovedit că nu are această calitate, nu au fost analizate și înlăturate motivat.

Intimații Consiliul Superior al Magistraturii cât și Inspecția Judiciară au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul cauzei de față îl reprezintă anularea Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 adoptată de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă solicitarea doamnei judecător A. de repunere în situația anterioară suspendării din funcție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare,

Înalta Curte apreciază că pentru a putea fi atrasă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este necesar ca prin hotărârea dată să se fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Astfel, sentința civila nr. 1095 pronunțată la data de 09.07.2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost redactată și tehnoredactată de judecătorul care a pronunțat hotărârea, fiind pe deplin respectate dispozițiile art. 426 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a făcut nicio dovadă a susținerilor sale privind redactarea hotărârii ulterior pensionării judecătorului care a pronunțat-o sau privind redactarea hotărârii de către alt judecător decât cel care a pronunțat-o, afirmațiile sale fiind simple supoziții fără niciun suport factual.

În ceea ce privește termenul de redactare a hotărârii judecătorești prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., acesta este un termen de recomandare, iar eventuala nerespectare a acestuia nu poate atrage în niciun caz nelegalitatea sentinței civile pronunțate.

Față de solicitarea de anulare a hotărârii pe motiv că ar fi fost redactată de doamna judecător B. după data eliberării din funcției prin pensionare la 01.06.2022, se poate constata că în prezenta cauză hotărârea a fost pronunțată de către judecătorul care a administrat probele în cauză, neexistând nicio abatere de la principiul continuității completului de judecată.

Redactarea hotărârii reprezintă o altă etapă care se înscrie în dispozițiile art. 426 C. proc. civ., și care se realizează de către judecătorul care a soluționat procesul. Rezultă astfel că redactarea hotărârii se înscrie într-un stadiu ulterior pronunțării hotărârii.

Eliberarea din funcție a judecătorului, prin pensionare, după data pronunțării hotărârii și până la data redactării hotărârii, reprezintă un eveniment de ordin administrativ care nu produce efecte juridice împotriva hotărârii pronunțate de judecător anterior, în perioada în care era în funcție. Nu există dispoziții legale care să permită invalidarea hotărârilor pronunțate de către un judecător, în mod retroactiv, ca urmare a eliberării din funcție prin pensionare după data pronunțării hotărârii și până la redactarea acesteia.

La data pronunțării hotărârii, respectiv 9 iulie 2021, judecătorul cauzei era în funcție. Eliberarea din funcție a judecătorului cauzei după data pronunțării hotărârii nu îl exonerează pe acesta de îndatorirea de a redacta hotărârea pronunțată, întrucât opera juridică a redactării aparține în exclusivitate numai judecătorului cauzei, conform art. 426 C. proc. civ. Nu poate nicio altă persoană să redacteze hotărârea, redactarea hotărârii exprimând considerentele de ordin logico-juridic avute în vedere la data pronunțării hotărârii, astfel încât pierderea funcției de judecător ca urmare a pensionării, intervenite după data pronunțării hotărârii nu îl exonerează pe judecător de obligația de a redacta, neexistând nicio altă posibilitate a delegării acestei atribuții inerente funcției de judecător.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante cu privire la nulitatea hotărârii recurate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de fond a motivat hotărârea prin raportare la toate solicitările acesteia, apreciind în mod corect, clar și în acord cu dispozițiile legale incidente faptul că soluția de respingere dată cererii de repunere în situația anterioară este rezultatul modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 651 raportat la art. 63 alin. (2) și art. 64 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 la situația de fapt în care s-a găsit recurenta - reclamantă, anume o perioadă de timp în care a avut capacitate de muncă, dar și o perioadă de timp în care a fost lipsită temporar de capacitatea de muncă.

De asemenea, hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, prima instanță reținând în mod corect că aspectul litigios în cauză este determinat de faptul că măsura suspendării din funcție pe temeiul dispozițiilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 s-a suprapus parțial pe suspendarea raportului de muncă pentru incapacitate temporară de muncă, în timp ce prin decizia civilă nr. 173 din 03.10.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat legalitatea unei hotărâri pronunțate într-o procedură disciplinară, verificând condițiile de angajare a răspunderii disciplinare în cazul respectiv.

Prin urmare, motivarea instanței de fond este clară și completă, fiind relevate în mod judicios argumentele care au format opinia acesteia sub aspectele deduse judecății. Se constată, de asemenea, că instanța a avut în vedere cererile părților, apărările și susținerile acestora, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., republicat, cu modificările ulterioare ce vizează respectarea principalului efect al hotărârilor judecătorești, anume autoritatea de lucru judecat

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, în cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 173/03.10.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea nr. 28J/03.10.2017, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, printre altele, admiterea acțiunii disciplinare exercitată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A., judecător în cadrul Tribunalului Călărași, și, în temeiul art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat doamnei judecător sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și art. 99 lit. I) din același act normativ.

Ca urmare a exercitării recursului împotriva Hotărârii nr. 28J/03.10.2017 a secției pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prin Hotărârea nr. 1168/2017, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcție a doamnei A. începând cu data de 14.12.2017.

Prin decizia civilă nr. 173/03.10.2018, pronunțată în dosar nr. x/2017, Înalta Curte de Casație - Completul de 5 judecători a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă A., a casat în parte Hotărârea nr. 28J din 03.10.2017 a secției pentru judecători în materie disciplinară și rejudecând, în temeiul art. 100 lit. c) a aplicat acesteia sancțiunea disciplinară constând în mutarea disciplinară pentru o perioadă de un an la Tribunalul Constanța, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. I) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Astfel fiind, prin decizia civilă nr. 173 din 03.10.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a pronunțat o decizie de principiu cu privire la aplicabilitatea cu titlu general a dispozițiilor Codului Muncii în cazul judecătorilor, ci a analizat legalitatea unei hotărâri pronunțate într-o procedură disciplinară, verificând condițiile de angajare a răspunderii disciplinare în cazul respectiv. Astfel, Înalta Curte a analizat punctual incidența în cauza respectivă a dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Codul Muncii și ale art. 79 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 întrucât sancțiunea disciplinară a excluderii din magistratură fusese aplicată recurentei - reclamante în perioada în care aceasta se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, apreciind că nu subzistă nicio cauză de nelegalitate a hotărârii de excludere din magistratură dispusă în perioada concediului medical.

De asemenea, neîntemeiate sunt și susținerile recurentei - reclamante privind pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 50/20.01.2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat întrucât atât instanța de fond, cât și instanța care a pronunțat sentința sus menționată au reținut, în esență, faptul că Hotărârea nr. 1521/19.12.2018 a secției pentru judecători, ca act de sesizare asupra conduitei recurentei - reclamante, nu poate fi anulată în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, inițiatorul sesizării, ci numai după parcurgerea procedurilor administrative în fața inspecției Judiciare și emiterii unui act administrativ cu drept de contestare pentru partea nemulțumită de soluția dispusă, Inspecția Judiciară fiind menținută în dosarul nr. x/2019 doar pentru opozabilitatea hotărârii.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că și acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanță pronunțând o soluție legală cu privire la fondul acțiunii, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

În ceea ce privește repunerea în situația anterioară după încetarea măsurii suspendării din funcție, dispozițiile incidente în cauză cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în forma în vigoare atât la momentul dispunerii măsurii suspendării din funcție prin Hotărârea nr. 1168/19.12.2017, cât și la momentul pronunțării deciziei civile nr. 173/03.10.2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, prevedeau următoarele:

"Art. 651-(2) în cazul în care, împotriva hotărârii de eliberare din funcție a judecătorului sau procurorului se exercita calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcție până la soluționarea irevocabilă a cauzei de către instanța competentă.

(3) Dispozițiile art. 63 alin. (2) și ale art. 64 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

"Art. 63 - (2) Dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal față de judecător ori procuror, suspendarea din funcție încetează, iar acesta este repus în situația anterioară, i se plătesc drepturile bănești de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcție și i se recunoaște vechimea în magistratură pentru această perioadă."

"Art. 64 - (3) în perioada suspendării, judecătorului sau procurorului i se plătesc drepturile de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii."

Raportat la aceste dispoziții legale, repunerea în situația anterioară în cazul în care încetează măsura suspendării din funcție ca urmare a soluționării căii de atac împotriva hotărârii de eliberare din funcție a judecătorului presupune plata drepturilor bănești de care persoana în cauză a fost lipsită pe perioada suspendării din funcție și recunoașterea vechimii în magistratură pentru această perioadă.

În cauză, astfel cum a constatat secția pentru judecători prin hotărârea atacată și în mod corect a reținut și prima instanță, atât la momentul emiterii Hotărârii nr. 1168/19.12.2017 a secției pentru judecători, cât și ulterior, până la data de 17.06.2018, recurenta - reclamantă s-a aflat în concediu medical, acesteia i s-au plătit indemnizațiile pentru incapacitate de muncă din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate.

Suspendarea raportului de muncă pe perioada concediului pentru incapacitate de muncă este o suspendare care intervine ope legis.

De asemenea, suspendarea dispusă potrivit art. 651 alin. (2) și (3) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data de 03.10.2018 când a fost pronunțată decizia civilă nr. 173/03.10.2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, este o suspendare administrativă care intervine în baza unor norme de drept imperative, fiind doar constatată de către Secțiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, prin sentința recurată și prin actul administrativ atacat, instanța de fond și secția pentru judecători doar au constatat că în cazul recurentei - reclamante au intervenit aceste cazuri de suspendare din funcție, respectiv a raporturilor de muncă, corelând și interpretând dispozițiile incidente din Legea nr. 303/2004 cu dispozițiile Codului Muncii aplicabile situației în care se afla recurenta - reclamantă.

În aceste condiții sunt vădit neîntemeiate susținerile recurentei - reclamante privind eventuala reținere eronată a temeiurilor de drept în ceea ce privește suspendarea raporturilor de muncă pe perioada concediului medical, respectiv suspendarea acesteia din funcție.

Prin urmare, fiind în prezența unei suspendări de drept a raporturilor de muncă, ca efect al concediului pentru incapacitate temporară de muncă, suspendarea din funcție constatată prin Hotărârea nr. 1168/2017 a secției pentru judecători, nu a operat până în ziua următoare încetării incapacității de muncă, respectiv 18.06.2018.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de fond că data repunerii în situația anterioară este data de 18.06.2018, dată la care a încetat suspendarea raporturilor de muncă ca urmare a incapacității temporare de munci și a operat suspendarea din funcție dispusă în temeiul art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Pentru perioada suspendării de drept a raportului de muncă ca urmare a concediului medical și pentru care recurenta - reclamantă a formulat cerere de repunere în situația anterioară (14.12.2017-17.06.2018), aceasta nu poate beneficia decât de indemnizația pentru incapacitate de muncă, sumă ce i-a fost, de altfel, achitată.

În ceea ce privește pretinsa nelegalitate a sesizării Inspecției Judiciare potrivit art. 74 din Legea nr. 317/2004 se reține faptul că în actul administrativ atacat a fost indicat contextul în care s-a realizat această sesizare. Pe de altă parte, secția pentru judecători nu poate fi îngrădită în dreptul de a sesiza Inspecția Judiciară cu privire la conduita unui judecător în condițiile în care această prerogativă este recunoscută potrivit dispozițiilor legale oricărei persoane interesate.

Sub acest aspect, în mod corect instanța de fond a reținut că legalitatea Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 a secției pentru judecători, ca act de sesizare asupra conduitei recurentei-reclamante, va putea fi analizată numai după parcurgerea procedurilor administrative în fața Inspecției Judiciare și emiterii unui act administrativ cu drept de contestare pentru persoana nemulțumită de soluția dispusă.

În egală măsură, s-a apreciat și că participarea Inspecția Judiciară în procedura de față nu se justifică nici prin raportare la dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 78 C. proc. civ., aceasta neputând fi considerată "beneficiarul" actului administrativ, ci chiar instituția publică chemată să soluționeze sesizarea trimisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1095 din 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 martie 2023.