ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2203/2023

Ședința publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

I. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 11.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluțiilor nr. 2855A a inspectorului judiciar din cadrul Inspecției Judiciare - Direcția Inspecției pentru Procurori și nr. C20-1360 a șefului Inspecției Judiciare, prin care s-a dispus clasarea sesizării înregistrate sub nr. x, respectiv respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate.

Prin sentința civilă nr. 1668 de la data de 16.11.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva nemotivării soluției de către prima instanță precum și din perspectiva interpretării și aplicării greșite a legii, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și respectiv pct. 8 C. proc. civ.

În opinia sa, prin sentința atacată s-a reținut, sintetic, că pârâta a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a arătat că a atașat dosarului de fond o serie de înscrisuri care nu au fost analizate de prima instanță de judecată.

A precizat recurentul – reclamant faptul că motivarea din Adresa nr. x/2020 a fost trimisă la IPJ Dolj cu mențiunea că verificarea a fost efectuată de o persoană care nnu mai este în funcție iar respectiva adresă a fost semnată de înlocuitorul de drept al Prim Procurorului de pe lângă Tribunalul Dolj, fiind nesocotite grav normele de drept material și procesual incidente.

În esență, a susținut că atât pârâta Inspecția Judiciară cât și prima instanță nu au analizat susținerile reclamantului omițând a constata faptul că prim procurorul ar fi încălcat normele de competență materială și personală privind efectuarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2019, fiind incidentă abaterea disciplinată de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A conchis că prim procurorul a săvârșit o eroare nescuzabilă și că a încălcat atribuțiile profesiei de procuror precum și pe cele ale funcției de conducere în care era învestit. Prin urmare, toate actele efectuate în dosarul penal nr. x/2019 sunt lovite de nulitate.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința anulării Rezoluției IJ din Lucrarea nr. C20-1360 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare emisă ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva Rezoluției nr. 2855A.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulității recursului, și în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că sentința atacată este temeinică și legală.

II. Procedura de soluționare a recursului

În cadrul căii de atac s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 28 aprilie 2023, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurentul-reclamant A. a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare de către prim procurorul B. implicat în soluționarea dosarului penal nr. x/2019, care ar fi încălcat cu bună știință normele de competență materială și ar fi continuat să efectueze urmărirea penală in rem în dosarul penal amintit, pentru fapte pentru care nu ar fi fost competent, cu scopul de a-i încălca reclamantului drepturile procesuale și de a exonera de răspundere persoana reclamată.

Sesizarea recurentului-reclamant a fost clasată prin rezoluția nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Împotriva rezoluției de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020, reclamantul a formulat plângere, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului - șef de la data de 16 octombrie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020 și a rezoluției Inspectorului Șef emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși recurentul-reclamant nu a indicat în mod expres niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., majoritatea criticilor de nelegalitate formulate se circumscriu motivului prevăzut de pct. 6 și respectiv pct. 8, sentința atacată urmând a fi analizată din perspectiva acestor motive de casare.

În concret, prin cererea de recurs s-a criticat faptul că hotărârea atacată este nemotivată, ca urmare a analizării superficiale a probelor de către prima instanță de judecată, însă Înalta Curte nu poate primi aceste critici de nelegalitate pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument invocat de parte.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut de instanța fondului.

Susținerile recurentului în sensul că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât prima instanță a efectuat o analiză superficială a probelor, nu duc la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a argumentelor părților prin raportare la întregul ansamblu probator existent la dosar, de vreme ce în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat speței deduse judecății.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției împotriva rezoluției de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020 și a rezoluției Inspectorului Șef emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă.

Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că setul de critici adus de recurent modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei – pârâte au fost analizate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de articolul 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalității de săvârșire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorului B., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că din argumentele evocate de recurent rezultă că, în cauză, nu se face trimitere la vreo măsură concretă dispusă de magistrat în cauza instrumentată de acesta, ci doar la inexistența verificărilor prealabile care să întemeieze soluția de clasare.

Așa cum corect a reținut și prima instanță, majoritatea criticilor punctuale formulate de reclamant au în vedere competența procurorului de caz sau modalitatea în care acesta și-a exercitat atribuțiile de serviciu, prin prisma modalității de instrumentare a dosarului penal nr. x/2019, fiind criticate inclusiv considerentele care au stat la baza emiterii Ordonanței prim-procurorului nr. 575/VHI/I/04.08.2020, prin care s-a respins cererea reclamantului de declinare a dosarului penal amintit.

Întrucât aspectele sesizate nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalității exercitării funcției cu rea-credință, contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte va reține că, în raport și de specificul activității magistratului procuror, în cauza de față nu se poate reține nerespectarea vreunei dispoziții care reglementează buna desfășurare a activității și a realizării actului de justiție.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele reclamate de recurent nu îndeplinesc aceste condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua-credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele indicate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Mai trebuie subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de magistrat și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală.

În final, Înalta Curte înlătură ca nefondate criticile expres menționate ca fiind subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 488 aliniatul 1 punctul 8, față de toate considerentele deja amintite cu privire la competența Inspecției judiciare în activitatea de cercetarea a abaterilor disciplinare. Contrar poziției recurentului, instanța de fond nu a aplicat dispozițiile de drept material și de drept procesual în mod greșit, ci ca urmare a interpretării corecte a normelor legale a emis o soluție legală și temeinică care va fi menținută de instanța de control judiciar.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza pârâta într-o cauză precum cea pendinte, precum și normele de drept incidente, respectiv Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 cărora le-a dat o interpretare corectă.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1668 din 16 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 aprilie 2023.