ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5138/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a-III-a civilă sub nr. x/2018 la data de 28.11.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin sentința civilă nr. 816/23.04.2019 Tribunalul București, secția a-III-a civilă a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea de ședință din 10.12.2019, Curtea de Apel București a respins excepția necompetenței materiale invocată de reclamantă.

Prin încheierea de ședință din 7.01.2020, Curtea de Apel București a respins cererea de amânare formulată de reclamantă; totodată, a respins ca nefondată excepția nelegalei compuneri a completului de judecată sub aspectul numărului de judecători care ar trebui să alcătuiască completul, iar sub aspectul incompatibilității judecătorului cauzei, a apreciat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. De asemenea, a reținut că prin cererea de chemare în judecată nici nu a fost formulată o cerere de recuzare, motiv pentru care instanța de fond a dispus unirea excepțiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes, excepția tardivității, cu fondul cauzei și, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secția pentru Judecători a CSM. Instanța de fond a reținut cauza în pronunțare, amânând pronunțarea la 17 ianuarie 2020 pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu în ședință publică.

Prin sentința civilă nr. 48 din 17 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii.

A fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Consiliului Superior al Magistraturii.

Împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 și împotriva sentinței civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia.

Cu privire la încheierea din 10 decembrie 2019, a arătat recurenta că aceasta este nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 234 alin. (1) din C. proc. civ. și a principiului securității juridice. Astfel, a arătat recurenta, amânarea pronunțării se poate face pentru un termen care nu poate depăși 15 zile, iar dacă la termenul anunțat nu se poate pronunța soluția, nu se pronunță o altă amânare, ci procesul se repune pe rol cu citarea părților, fiind contrară principiului securității juridice existența posibilității pentru complet instituită pe cale cutumiară de a amâna pronunțarea ori de câte ori dorește.

A mai arătat recurenta că încheierea este nulă pentru încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, respingând excepția de necompetență cu motivarea că natura juridică a actului a cărui nulitate se solicită prin cererea de chemare în judecată este aceea de act administrativ individual, nu act administrativ jurisdicțional, curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței tribunalului privind chestiunea litigioasă a naturii juridice a obiectului cererii care și-a justificat declinarea competenței în favoarea curții de apel cu motivarea că respectivul act este administrativ jurisdicțional.

A mai invocat recurenta nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dreptului de acces la instanță și a obligației de motivare. Astfel, neexaminând efectiv argumentele reclamantei, instanța a încălcat dreptul de acces efectiv la instanță atât în interpretarea jurisprudenței CEDO a art. 6 din Convenție, cât și principiul protecției jurisdicționale efective în configurarea dispozițiilor art. 47 din Cartă, art. 6 TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, precum și jurisprudența CJUE de interpretare a acestora sub acest aspect. Totodată, instanța și-a încălcat obligația de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și CJUE.

În ceea ce privește încheierea de la termenul din 7 ianuarie 2020, a arătat recurenta că au fost încălcate dispozițiile art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ., raportat la art. 220 și art. 15 din C. proc. civ.. Astfel, nepronunțându-se asupra cererii de amânare formulată de recurentă, întemeiată pe dispozițiile art. 220 din C. proc. civ., pentru motivele invocate cauza nefiind în stare de judecată, ci, în fapt, pe o presupusă cerere de amânare pentru lipsă de apărare al cărei sediu juridic este prevăzut la art. 222 din C. proc. civ., judecătorul fondului a încălcat dispoziția art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ. și principiul legalității reglementat de art. 7 din Cod.

Totodată, încheierea din 7 ianuarie 2020 este nelegală și pentru încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (3) fraza a doua și art. 224 din C. proc. civ.. Astfel, a susținut recurenta că instanța de fond s-a pronunțat fără a aduce la cunoștință pârâtului excepția necompunerii legale a completului, cu consecința încălcării dreptului conferit de art. 216 alin. (5) din Cod și fără punerea acesteia în dezbatere, fiind încălcate dispozițiile menționate anterior, principiul fundamental de drept procesual al contradictorialității, cu consecința nulității încheierii în baza art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că au fost încălcate dispozițiile art. 248 alin. (1) și (4) din C. proc. civ.. Totodată, a invocat nelegalitatea încheierii și pentru încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) și art. 224 din C. proc. civ., prin invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității și rămânerea în pronunțare asupra acesteia, fără dezbatere contradictorie.

Prin urmare, sentința este nulă absolut în baza art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., amânarea pronunțării pentru a se depune concluzii cu privire la excepția inadmisibilității invocată din oficiu în ședință publică, după reținerea cauzei în pronunțare, nefiind reglementată de cod și nici aptă să acopere neîndeplinirea obligației de a pune în dezbatere contradictorie excepția invocată.

Recurenta a invocat nelegalitatea sentinței pentru neîncadrarea în drept a excepției de inadmisibilitate și a arătat că instanța de fond nu a stabilit care este temeiul de drept al inadmisibilității acțiunii.

Totodată, a invocat recurenta nelegalitatea sentinței pentru multiplicarea excepției de necompetență sub o altă denumire și dubla sancționare procesuală. Translatând natura juridică a obiectului în forma unei alte excepții decât excepția de necompetență materială și sancționând de două ori pe aceeași bază cu aceeași motivare, sentința este lovită de nulitate în baza art. 174

1

76 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează și încalcă conținutul dispozițiilor legale care reglementează competența materială, competență asupra căreia instanța învestită și instanța la care s-a declinat competența s-au pronunțat deja pe calea excepției de necompetență.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 401 alin. (1), art. 402, art. 426 alin. (1) prima frază, art. 426 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, cerere soluționată în cadrul dosarului nr. x/2018

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat.

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea. Potrivit art. 174 din C. proc. civ., nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public și este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Raportat la motivele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că nu există neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea.

Cu privire la încheierea din 10 decembrie 2019, a arătat recurenta că aceasta este nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 396 alin. (1) raportat la art. 234 alin. (1) din C. proc. civ. și a principiului securității juridice. Astfel, a susținut recurenta, amânarea pronunțării se poate face pentru un termen care nu poate depăși 15 zile, iar dacă la termenul anunțat nu se poate pronunța soluția, nu se pronunță o altă amânare, ci procesul se repune pe rol cu citarea părților, fiind contrară principiului securității juridice existența posibilității pentru complet instituită pe cale cutumiară de a amâna pronunțarea ori de câte ori dorește.

Instanța de control judiciar reține că amânarea pronunțării se poate dispune pentru un termen care nu poate depăși 15 zile, însă C. proc. civ. nu prevede că, pentru motive temeinice, instanța nu ar mai putea amâna pronunțarea, succesiv, pentru un nou termen de aceeași durată. De altfel, acest termen de 15 zile este unul de recomandare, neputându-se reține nicio sancțiune procedurală și nici încălcarea principiului securității juridice dacă instanța, în raport cu încărcătura ședințelor de judecată, este nevoită să amâne din nou pronunțarea.

A mai susținut recurenta că încheierea este nulă pentru încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, a apreciat recurenta că, respingând excepția de necompetență cu motivarea că natura juridică a actului a cărui nulitate se solicită prin cererea de chemare în judecată este aceea de act administrativ individual, nu act administrativ jurisdicțional, curtea de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței tribunalului privind chestiunea litigioasă a naturii juridice a obiectului cererii care și-a justificat declinarea competenței în favoarea curții de apel cu motivarea că respectivul act este administrativ jurisdicțional.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că din cuprinsul dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Efectele lucrului judecat", rezultă că o hotărâre judecătorească produce atât un efect negativ, cât și un efect pozitiv.

Astfel, efectul negativ este prevăzut de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. și constă în împiedicarea unei a doua judecăți între aceleași părți, cu același obiect și cu aceeași cauză, definind astfel excepția autorității de lucru judecat, care reprezintă unul din principiile ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției și în virtutea căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Pe de altă parte, efectul pozitiv, descris de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., arată că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Altfel spus, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat și care este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Ca urmare, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, cu aceeași poziție procesuală, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces.

Altfel spus, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În speță, se constată că prin sentința nr. 816 a Tribunalului București, secția a III-a civilă s-a apreciat că, ținând cont de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv nulitatea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, secția civilă a tribunalului nu este competentă să judece prezenta cauză.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, curtea de apel a reținut că hotărârea nr. 458/2010 are natura juridică a unui act administrativ individual, astfel cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 1933/31.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010.

Prin urmare, prin ambele hotărâri s-a reținut că actul atacat este unul administrativ, astfel încât susținerile recurentei sunt nefondate cu privire la acest aspect.

A mai invocat recurenta nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dreptului de acces la instanță și a obligației de motivare. Astfel, a apreciat aceasta că, neexaminând efectiv argumentele reclamantei, judecătorul fondului a încălcat dreptul de acces efectiv la instanță atât în interpretarea jurisprudenței CEDO a art. 6 din Convenție, cât și principiul protecției jurisdicționale efective în configurarea dispozițiilor art. 47 din Cartă, art. 6 TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, precum și jurisprudența CJUE de interpretare a acestora sub acest aspect. Totodată, a susținut recurenta că instanța și-a încălcat obligația de motivare reglementată de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și CJUE.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că încheierea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 din C. proc. civ., respectând garanțiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a respins excepția necompetenței materiale invocată de recurenta-reclamantă, respectiv a ținut cont de obiectul cererii de chemare în judecată, să se constate nulitatea unui act administrativ emis de o autoritate publică central, în regim de putere publică, și a apreciat că devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază că încheierea civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește încheierea de la termenul din 7 ianuarie 2020, a arătat recurenta că au fost încălcate dispozițiile art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ., raportat la art. 220 și art. 15 din C. proc. civ.. Astfel, a susținut recurenta că, nepronunțându-se asupra cererii de amânare formulată de recurentă, întemeiată pe dispozițiile art. 220 din C. proc. civ., pentru motivele invocate cauza nefiind în stare de judecată, ci, în fapt, pe o presupusă cerere de amânare pentru lipsă de apărare al cărei sediu juridic este prevăzut la art. 222 din C. proc. civ., judecătorul fondului a încălcat dispoziția art. 397 alin. (1) fraza a doua din C. proc. civ. și principiul legalității reglementat de art. 7 din Cod.

Potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. "Art. 397 Soluționarea cauzei. Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit dispozițiilor art. 220 din C. proc. civ.:

"Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată. Părțile pot cere instanței, la începutul ședinței, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai mulți judecători, această amânare se poate face și de un singur judecător."

Potrivit dispozițiilor art. 15 din C. proc. civ. "Art. 15 Oralitatea. Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar."

Lecturând încheierea din 7 ianuarie 2020, Înalta Curte reține că instanța de fond a dispus lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței, conform art. 121 alin. (5) teza I din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Judecătorul fondului a constatat că reclamanta a depus un înscris în dovedirea cererii de amânare formulată în cauză, în sensul că nu se află în țară la acest termen de judecată, însă, în raport de dispozițiile art. 216 alin. (5) din C. proc. civ., a respins cererea de amânare, apreciind că motivul prezentat nu este unul excepțional.

Cu privire la excepția nelegalei compuneri a completului de judecată sub aspectul numărului de judecători care ar trebui să alcătuiască completul, instanța de fond a respins-o ca nefondată, apreciind că legala compunere a completului este formată dintr-un judecător, iar sub aspectul incompatibilității judecătorului cauzei, a apreciat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată nici nu a fost formulată o cerere de recuzare, motiv pentru care instanța de fond a dispus unirea excepțiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes, excepția tardivității, cu fondul cauzei și, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secția pentru Judecători a CSM.

În ceea ce privește argumentele recurentei, Înalta Curte reține că sunt nefondate, deoarece în ședința publică de la 7 ianuarie 2020 părțile au lipsit, instanța dispunând lăsarea cauzei la a doua strigare, după care, a procedat la soluționarea cererii de amânare formulate de reclamantă, a unit excepțiile invocate prin întâmpinare cu fondul cauzei și, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de obiectul precizat expres de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secția pentru Judecători a CSM, și a reținut cauza în pronunțare.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a procedat în mod legal, declarând dezbaterile închise în ședința publică de la 7 ianuarie 2020, sentința fiind pronunțată la 17 ianuarie 2020, ca urmare a amânării pronunțării pentru a da posibilitate reclamantei să depună concluzii cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu din ședință publică.

Astfel, instanța, în lipsa părților, cu procedura de citare legal îndeplinită, avea posibilitatea legală de a se pronunța asupra cererilor și excepțiilor invocate.

Nu se poate reține că instanța de fond a încălcat regulile de procedură, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Împrejurarea că partea nu a fost prezentă la termenul de judecată la care instanța s-a pronunțat asupra unor cereri și excepții, a unit unele excepții cu fondul cauzei, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a reținut cauza spre soluționare pe acest aspect nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate și, în plus, lipsa părților nu împiedică judecata cauzei, în condițiile în care cel puțin una dintre părți a cerut, în scris, judecata cauzei în lipsă (art. 223 din C. proc. civ.:

"(1) Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.").

Deși cererea de amânare a reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 220 din Codul de procedură, aceste dispoziții privesc posibilitatea părților prezente în sala de ședință, în timpul ședinței de judecată, să solicite amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Mai precis, dosarele în care sunt formulate cereri de amânare pot fi strigate la începutul ședinței, peste ordinea stabilită prin lista de ședință.

Înalta Curte reține și faptul că instanța nu are obligația de a amâna judecata cauzei ori de câte ori una dintre părți solicită amânarea judecății pentru imposibilitate de prezentare.

În cauză, cererea de amânare a fost respinsă cu respectarea dispozițiilor art. 222 din C. proc. civ., reținându-se că motivul prezentat nu este unul excepțional. Dreptul la apărare, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în reglementarea art. 6 din Convenție, presupune ca partea diligentă să efectueze toate demersurile necesare pentru a-și pregăti și prezenta în fața instanței apărările și susținerile fie personal, fie prin reprezentant.

Totodată, pentru a asigura reclamantei exercițiul efectiv al dreptului la apărare, instanța de fond, respingând cererea de amânare, a amânat pronunțarea pentru a-i oferi acesteia posibilitatea să formuleze concluzii scrise cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu în ședință publică, împrejurare față de care nu se poate reține încălcarea acestui drept.

A mai susținut recurenta că încheierea din 7 ianuarie 2020 este nelegală și pentru încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (3) fraza a doua și art. 224 din C. proc. civ.. Astfel, a menționat că instanța de fond s-a pronunțat fără a aduce la cunoștință pârâtului excepția necompunerii legale a completului, cu consecința încălcării dreptului conferit de art. 216 alin. (5) din Cod și fără punerea acesteia în dezbatere, fiind încălcate dispozițiile menționate anterior, principiul fundamental de drept procesual al contradictorialității, cu consecința nulității încheierii în baza art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, a invocat recurenta nelegalitatea încheierii din 7 ianuarie 2020 și pentru încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) și art. 224 din C. proc. civ., prin invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității și rămânerea în pronunțare asupra acesteia, fără dezbatere contradictorie.

Potrivit art. 14 alin. (3) din C. proc. civ.:

"(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză."

Potrivit art. 224 din C. proc. civ.:

"Discutarea cererilor și excepțiilor. Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu."

Principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ. presupune ca părțile să-și cunoască reciproc apărările relativ la chestiunile de fapt utile cauzei și a celor de drept necesar a fi dezlegate de instanța de judecată.

Drept urmare, pronunțarea de către instanța de judecată a unei soluții asupra unei cereri, fără ca aceasta din urmă să fie comunicată tuturor părților, în vederea respectării dreptului la apărare, poate avea ca sancțiune anularea hotărârii.

Însă, din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea căreia nu i-a fost comunicată cererea în condițiile legii.

Or, în speță, singurul care poate invoca o astfel de neregularitate săvârșită de curtea de apel este intimatul-pârât, astfel că această critică urmează a fi înlăturată.

În plus, nu se poate reține că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi surprins de soluția instanței, în condițiile în care a arătat prin întâmpinare că reclamanta nu poate urma o altă cale decât cea prevăzută de art. 36

1

și 36

2

din Regulamentul de organizare și funcționare al CSM, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate; totodată, intimatul a menționat și faptul că reclamanta încearcă să eludeze aceste prevederi, precum și autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, acesta fiind act administrativ cu caracter individual, iar nu un act civil, astfel cum susține reclamanta.

Prin urmare, din această perspectivă, sunt nefondate și argumentele recurentei cu privire la faptul că sentința instanței de fond este nulă absolut în baza art. 174 alin. (2) și art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., amânarea pronunțării pentru a se depune concluzii cu privire la excepția inadmisibilității invocată din oficiu în ședință publică, după reținerea cauzei în pronunțare nefiind reglementată de cod și nici aptă să acopere neîndeplinirea obligației de a pune în dezbatere contradictorie excepția invocată.

Critica privind nelegalitatea încheierii pentru încălcarea dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. este nefondată, întrucât alin. (4) permite instanței unirea excepțiilor cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Față de susținerile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) raportat la art. 397 alin. (1) și art. 124 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât textul de lege instituie o ordine de prioritate în pronunțarea asupra excepțiilor și nu reglementează nepronunțarea asupra excepțiilor invocate, Înalta Curte reține că instanța are posibilitatea, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Recurenta a mai invocat nelegalitatea sentinței pentru neîncadrarea în drept a excepției de inadmisibilitate și a arătat că instanța de fond nu a stabilit care este temeiul de drept al inadmisibilității acțiunii.

Înalta Curte înlătură și aceste susțineri ale recurentei, reținând că, din moment ce în contextul factual pus în discuție, prima instanță a făcut trimitere expresă la obiectul menționat de către reclamantă, respectiv atacarea unei hotărâri emise de către secția pentru Judecători a CSM, neindicarea la acel termen a temeiului juridic nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii contestate pe motivul încălcării vreunei reguli de procedură sau a unui principiu de drept, având în vedere că în considerentele sentinței de fond au fost reținute dispozițiile art. 36

1

și 36

2

alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare al CSM, iar încheierea din 7.01.2020 în care a fost consemnat mersul dezbaterilor face parte integrantă din sentința pronunțată, conform dispozițiilor art. 424 și art. 425 alin. (1) raportat la art. 232-233 din C. proc. civ.

Totodată, a invocat recurenta nelegalitatea sentinței pentru multiplicarea excepției de necompetență sub o altă denumire și dubla sancționare procesuală. A susținut că, translatând natura juridică a obiectului în forma unei alte excepții decât excepția de necompetență materială și sancționând de două ori pe aceeași bază cu aceeași motivare, sentința instanței de fond este lovită de nulitate în baza art. 174

1

76 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează și încalcă conținutul dispozițiilor legale care reglementează competența materială, competență asupra căreia instanța învestită și instanța la care s-a declinat competența s-au pronunțat deja pe calea excepției de necompetență.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a reținut, de fapt, că reclamanta A. a solicitat constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 date de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și că hotărârea evocată nu are natura juridică a unui act civil, așa cum eronat susține reclamanta, natura juridică a acestei hotărâri fiind determinată de emiterea în cadrul unei proceduri speciale, aceea de verificare a sesizărilor având ca obiect abateri de la normele normele Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Totodată, a apreciat judecătorul fondului că acest act are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, așa cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia nr. 1933 din 31.03.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 587 din 01.07.2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre a Plenului prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 458 din 22 aprilie 2010 (hotărâre ce formează obiect de analiză în prezenta cauză).

A observat judecătorul fondului că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii hotărârii atacate, singura cale pe care reclamanta o putea urma este cea prevăzută de art. 36

1

și art. 36

2

alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate, demers pe care reclamanta l-a și urmat, uzând de dreptul de a contesta actul administrativ cu caracter individual ce o viza.

Așadar, a concluzionat instanța de fond că natura juridică a hotărârii atacate a fost stabilită irefutabil prin decizia nr. 1933 din 31.03.2011, irevocabilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010.

Totodată, prin decizia nr. 1672/25.04.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 - prin care a fost soluționată acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu CSM, având ca obiect constatarea nulității absolute a actului unilateral civil de sesizare a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 36

1

din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii - a fost respinsă excepția necompetenței materiale a instanței în temeiul art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, iar în considerente s-a reținut că "actele administrative care au finalizat procedura, respectiv Hotărârea nr. 458 din 22 aprilie 2010 a secției pentru judecători….pe cale de consecință este exclusă calificarea juridică pretinsă de reclamantă a acestui act de sesizare, ca act juridic civil de sine stătător, care poate fi atacat pe calea unei acțiuni de drept comun, în constatarea nulității absolute".

De asemenea, cele statuate irevocabil în hotărârile evocate anterior nu sunt în contradicție cu susținerile reclamantei întemeiate pe considerentele deciziei nr. 7024 din 1.11.2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ asupra recursului declarat împotriva sentinței nr. 5574/5.10.2012 dată în rejudecare de Curtea de Apel București, secția contencios, prin care instanța de control judiciar a stabilit că dispozițiile normative a căror anulare o solicitase reclamanta nu reglementează o procedură jurisdicțional-administrativă, ci o procedură internă, de drept comun, iar actele emise de CSM în cadrul acestei proceduri nu sunt acte administrative-jurisdicționale, ci acte derivate dintr-o procedură internă. Prin această ultimă decizie Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat cu autoritate de lucru judecat că natura juridică a actelor contestate este civilă (altminteri nu și-ar mai fi reținut propria competență în soluționarea recursului), ci doar a precizat că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii reglementate de art. 36

1

și art. 36

2

din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005 nu sunt acte administrativ jurisdicționale. Aceasta nu înseamnă că actele emise își pierd caracterul de acte administrative, ci doar faptul că doar în domeniul răspunderii disciplinare este realizată o jurisdicție administrativă specială de către CSM ca instanță de judecată, prin secțiile sale.

Lămurită fiind chestiunea naturii juridice a Hotărârii nr. 458/22.04.2010 date de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre cu care reclamanta a învestit instanța, instanța de fond a constatat inadmisibilitatea acțiunii, întrucât singura cale pe care reclamanta o putea urma este cea prevăzută de art. 36

1

și art. 36

2

alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările ulterioare, în vigoare la momentul adoptării hotărârii atacate, respectiv contestație adresată Plenului CSM, urmată eventual de recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, a reținut judecătorul fondului că, interpretând natura juridică a actului atacat și apelând la instanța civilă, reclamanta a încercat să eludeze aceste prevederi și autoritatea de lucru judecat stabilită prin deciziile mai sus amintite.

Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și considerentele expuse mai sus, fiind nefondate argumentele recurentei privind "nelegalitatea sentinței pentru multiplicarea excepției de necompetență sub o altă denumire și dubla sancționare procesuală" și faptul că "sentința este lovită de nulitate în baza art. 174

1

76 pct. 3 din C. proc. civ., deoarece subminează și încalcă conținutul dispozițiilor legale care reglementează competența materială, competență asupra căreia instanța învestită și instanța la care s-a declinat competența s-au pronunțat deja".

În concluzie, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, criticile formulate neevidențiind incidența motivelor de nelegalitate invocate, fiind corect justificate observațiile și aprecierile primei instanțe, pe care instanța de control judiciar și le însușește în totalitate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 și împotriva sentinței civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, încheierii din 7 ianuarie 2020 și împotriva sentinței civile nr. 48 din 17 ianuarie 2020, toate pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 noiembrie 2022.