ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2452/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.E.

a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Uniunea Națională a Judecătorilor din România: - anularea în parte a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină sub aspectul sesizării Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul art. 36 1 din Regulament pentru a se aprecia dacă au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, - anularea art. I pct. 11 din Hotărârea nr. 564 pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii și implicit a art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiași Regulament, precum și - suspendarea executării actelor administrative menționate anterior până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 5248 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte excepția inadmisibilității, respectiv în privința capetelor de cerere având ca obiect anularea în parte și suspendarea executării rezoluției emise în data de 17 decembrie 2009, respingându-se aceste cereri ca inadmisibile și s-au disjuns capetele de cerere privitoare la anularea și suspendarea executării art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 și art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008, formându-se Dosarul nr. 12786/2/2010, pentru continuarea judecății.

În ce privește motivarea capetelor de cerere disjunse și care fac obiectul cauzei, reclamanta a arătat că art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 și art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008 au reprezentat temeiul de drept al rezoluției de sesizare a Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii privitoare la aprecierea asupra posibilei încălcări de către reclamantă a Codului deontologic. A opinat reclamanta că neîndeplinirea condiției prevăzute de lege pentru existența actelor administrative normative, respectiv condiția edictării lor în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii și excesul de putere în adoptarea acestor acte administrative constituie cauze de anulare a dispozițiilor din actele administrative normative menționate.

A invocat reclamanta prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, iar în conf. cu art. 12 lit. a) și b) din același act normativ, proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune, neputând depăși limitele competenței instituite prin actul de nivel superior și neputând contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia. S-a mai precizat că hotărârile a căror anulare se solicită în limitele precizate sunt acte administrative cu caracter normativ, ca și Regulamentul pe care îl modifică și îl completează, fiind emise de Consiliul Superior al Magistraturii, în calitatea sa de autoritate publică.

Ele dau naștere, modifică și sting raporturi juridice, dar nu în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ci substituindu-se legii, întrucât atât Legea nr. 317/2004, în executarea căreia sunt date, cât și celelalte legi de organizare judiciară cu care Legea nr. 317/2004 trebuie corelată și cu care se află în conexiune nu instituie și nu reglementează procedura de judecată pe care numai dispozițiile din hotărârile menționate o inițiază și o reglementează.

Art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 și art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314/2008 completează Regulamentul de organizare prin introducerea art. 36 1 și 36 2 , conform cărora Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii, în situația prevăzută de art. 30 alin. (6), dacă există indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor sesizează de îndată, din oficiu, prin aceeași rezoluție Secția corespunzătoare a Consiliului. De asemenea, Inspecția judiciară sesizează de îndată secția corespunzătoare a Consiliului dacă din verificarea prealabilă efectuată potrivit art. 21 pct. 6 rezultă indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic.

Secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, dacă găsește întemeiată sesizarea, constată prin hotărâre încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic sau, în caz contrar, o respinge tot prin hotărâre. Hotărârea Secției poate fi atacată cu contestație la Plen, iar Hotărârea Plenului cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. A susținut reclamanta că procedura anterior descrisă, respectiv fapta și sancțiunea sunt reglementate numai de Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat prin hotărârile menționate, fără a avea suport în Legea nr. 317/2004, care nu le prevede.

Ele nu sunt prevăzute nici în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care reglementează răspunderea disciplinară în cuprinsul art. 99 - 100 pentru cazuri prevăzute limitativ și ale căror ipoteze absorb prescripțiile de comportament pe care le instituie Codul deontologic. Totodată, cazurile în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată prin Secțiile sale sunt strict reglementate prin Constituție [art. 134 alin. (2)] și prin legile de organizare judiciară [art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004], actele administrative cu caracter normativ, prin dispozițiile a căror anulare se solicită, nesocotind și prevederile art. 126 alin. (4) din Constituție conform cărora competența instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Relativ la cererea de suspendare a executării dispozițiilor din actele administrative, reclamanta a arătat că aceasta este justificată de afectarea statutului profesional de o manieră publică, în cauză fiind prezent și un interes public major, acela al respectării și conformării legii de către Consiliul Superior al Magistraturii, în calitatea sa de autoritate publică și garant al independenței justiției. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea capetelor de cerere disjunse pe motivul neurmării procedurii prealabile administrative conform art. 7 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, procedură prin care să fi solicitat autorității publice emitente revocarea actelor administrative normative.

Prin Sentința civilă nr. 5248 din 21 decembrie 2010 a fost soluționată inclusiv excepția de inadmisibilitate care viza capetele de cerere disjunse, excepție care a fost respinsă, apreciindu-se că solicitarea reclamantei adresată Consiliului Superior al Magistraturii pentru revocarea rezoluției emisă la 17 decembrie 2009, în cuprinsul căreia au fost arătate și motivele de nelegalitate privitoare la Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii atacate și care au stat la baza emiterii rezoluției, constituie dovadă a îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii exprimându-și poziția în sensul respingerii solicitării în cuprinsul Hotărârii Plenului nr. 587 din 1 iulie 2010. S-a arătat și că aprecierea îndeplinirii acestei condiții trebuie să fie una suplă, iar nu de natură a îngrădi nejustificat accesul părții la instanță.

În cauză, prin încheierea din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 din 19 iunie 2008 și a art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314 din 27 noiembrie 2008, suspendând executarea acestor dispoziții până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, recurs admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 mai 2011, dispunându-se respingerea cererii de suspendare.

Prin Sentința Civilă nr. 4691 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, hotărâre ce face obiectul prezentului recurs, a fost respinsă ca nefondată cererea de anulare a art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 din 19 iunie 2008 și a art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314 din 27 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564 din 19 iunie 2008 au fost introduse în cuprinsul Regulamentului de organizare și de funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005 art. 36 1 și art. 36 2 , care au fost modificate ulterior prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1314 din 27 noiembrie 2008. A apreciat instanța că motivele de nulitate invocate de reclamantă sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a reținut că în raport cu prevederile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, art. 38 alin. (1) din același act normativ și art. 133 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii are legitimitatea constituțională și legală de a soluționa sesizările privind conduita judecătorilor, inclusiv încălcările Codului deontologic. A apreciat prima instanță că nu se poate discuta de lipsa temeiului legal pentru instituirea procedurii care trebuie urmată în privința constatării încălcării Codului deontologic, atâta vreme cât art. 40 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt suficient de cuprinzătoare pentru a constitui actul normativ de nivel superior în raport cu care dispozițiile din Regulament sunt edictate.

S-a mai constatat că există o diferență între încălcarea standardelor deontologice profesionale (văzute ca un criteriu în procesul de evaluare a judecătorilor și procurorilor) și abaterile care pot justifica impunerea unor sancțiuni disciplinare, asimilarea încălcărilor Codului deontologic unor abateri disciplinare nefiind adecvată. Sintagma "conduită necorespunzătoare" din cuprinsul art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 include, chiar și în lipsa unei precizări exprese, și situația încălcărilor Codului deontologic, în condițiile în care prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a abilitat Consiliul Superior al Magistraturii să adopte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta C.E., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța de fond a încălcat principiul disponibilității în stabilirea cadrului procesual, în sensul că nu a observat cererea formulată la data de 5 iulie 2010 prin care reclamanta a restrâns cadrul procesual, precizând că nu mai solicită chemarea în judecată și a pârâtei Uniunea Națională a Judecătorilor din România; cu toate acestea, hotărârea a fost pronunțată inclusiv în contradictoriu cu respectiva uniune. 2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Sub acest aspect instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cauzelor de nulitate ce au fost invocate prin acțiunea introductivă, în legătură cu hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii ce au fost atacate.

Astfel, nu au fost analizate următoarele motive de anulare a actelor administrative ce fac obiectul acțiunii: nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (3), art. 12 lit. a) și b), art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 modificată și completată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (în forma în vigoare la data adoptării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii atacate; nepronunțarea în legătură cu legalitatea procedurii de judecată pe care o instituie cele două acte administrative normative atacate; neanalizarea motivului de nelegalitate prevăzută de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 lit. d) și e) din aceeași lege, în sensul că lipsește învestirea prin lege organică a Consiliului Superior al Magistraturii de a desfășura activitate de jurisdicție administrativă în materia încălcării Codului deontologic; neexaminarea cauzelor de nelegalitate și, respectiv, neconstituționalitate invocate în raport cu art. 3 și 21 din Legea nr. 304/2004 și art. 126 și 129 din Constituție, care instituie principiul legalității competențelor jurisdicționale și a căilor de atac; neanalizarea încălcării principiului separației puterilor în stat, Consiliul Superior al Magistraturii transformându-se în legiuitor prin stabilirea conținutului rezoluției de clasare și cumulând calitățile de legiuitor, reclamat, judecător în fond și în calea de atac,

pe parcursul aceleiași proceduri jurisdicționale; neexaminarea încălcării principiilor independenței și imparțialității "tribunalului" în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sentința cuprinde motive contradictorii, în sensul că pentru a argumenta legalitatea hotărârilor atacate, pe de o parte, asimilează Codul deontologic abaterilor disciplinare, iar pe de altă parte, afirmă existența unei diferențe între încălcarea"standardelor deontologice profesionale" și "abaterile care pot justifica impunerea unor sancțiuni disciplinare". Totodată, sentința cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul că se invocă art. 134 alin. (2) din Constituție, care privește răspunderea disciplinară și art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 care se referă la atribuțiile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în timp ce hotărârile a căror anulare s-a solicitat au fost adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

De asemenea, invocarea Deciziei nr. 1547 din 18 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o altă speță, nu își are locul în argumentare, deoarece vizează alte cauze de nulitate decât cele invocate în prezenta speță, nu își are locul în argumentarea instanței. 4. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de fond și-a întemeiat în mod greșit hotărârea pe prevederile art. 134 alin. (2) din Constituție întrucât acesta reglementează rolul Consiliului Superior al Magistraturii de instanță de judecată prin secțiile sale în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, iar nu în domeniul codului deontologic, ale cărui încălcări nu atrag nicio formă de răspundere și, deci, nicio sancțiune.

În mod greșit a fost invocat și art. 40 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 38 din Legea nr. 317/2004, deoarece primul articol se referă la atribuțiile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii (în timp ce hotărârile atacate au fost adoptate de Plen), iar al doilea articol se referă la actele normative pe care le adoptă Consiliul Superior al Magistraturii. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, criticile formulate de recurentă în baza art. 304 pct. 5 și 6 fiind greșit încadrate în drept, iar criticile formulate în baza art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. fiind nefondate. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., impunându-se casarea cu trimitere a sentinței atacate pentru următoarele considerente: Instanța de fond, pronunțându-se cu privire la legalitatea art. I pct. 11 din Hotărârea nr. 564/2008 și a art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea nr. 1314/2008 adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, a omis să analizeze o serie de motive de nelegalitate invocate de reclamantă, motive ce se constituie în veritabile capete de cerere și care, constituie practic, fondul acțiunii.

Astfel, instanța nu s-a raportat analitic la următoarele prevederi legale și constituționale invocate de reclamantă și care constituie, totodată, critici de nelegalitate a actului administrativ: - norme de tehnică legislativă în vigoare la data adoptării actului, respectiv art. 4 alin. (3), art. 12 lit. a) și b), art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 modificată și completată; - neconcordanța dintre prevederile art. 36 1 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și prevederile art. 46 13 din Legea nr. 317/2004; - prevederile art. 2 lit. d) și e) din Legea nr. 554/2004 referitoare la condiția învestirii prin lege organică a autorității administrative care desfășoară activitate de jurisdicție administrativă specială și emite acte administrativ jurisdicționale; - nerespectarea unor principii legale și constituționale prin actele atacate, respectiv principiul separației puterilor în stat și principiul independenței și imparțialității în activitatea administrativ-jurisdicțională.

Față de omisiunea analizării acestor apărări ale reclamantei și care reprezintă fondul cauzei, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, va admite recursul, dispunând casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra motivelor de nelegalitate a actului administrativ invocate de reclamantă. Cu ocazia rejudecării instanța va analiza și celelalte susțineri din cuprinsul recursului, ce vizează fondul cauzei, precum și problema calității procesuale a Uniunea Națională a Judecătorilor din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E. împotriva Sentinței civile nr. 4691 din 6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - GV