ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1672/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 13 decembrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, solicitând: (i) constatarea nulității absolute a actului unilateral civil de sesizare a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 36 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, referitor la încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, act de sesizare cuprins în Rezoluția emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x/2009; (ii) desființarea actului unilateral civil de sesizare deontologică, lovit de nulitate absolută și desființarea actelor subsecvente emise în baza lui, în cadrul procedurii interne: a rezoluției din 19.01.2010 de înregistrare pe rolul secției pentru judecători a actului de sesizare deontologică lovit de nulitate absolută și de acordare termen la 28.01.2010, a hotărârilor nr. 458 din 22 aprilie 2010, dată de secția pentru judecători și nr. 587 din 1 iulie 2010, dată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, precum și a rezoluțiilor care le-au precedat. Prin cererea adițională formulată la 19.06.2017, reclamanta a chemat în judecată și pe Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea sa la plata unei despăgubiri civile de 1 euro, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului CSM, de nerespectare a unei hotărâri judecătorești. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că, prin rezoluția din 17.12.2009, Comisia de disciplină din cadrul CSM, la finalizarea unei cercetări disciplinare pentru fapta prevăzută art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 în forma în vigoare la acea dată, constatând inexistența abaterilor, a dispus clasarea. Nu s-a reținut încălcarea vreunei dispoziții legale și, deși s-a constatat că nu a adus vreo atingere drepturilor procesuale ale părților implicate în procedură, Comisia a sesizat, în temeiul art. 36 1 din Regulamentul CSM, secția pentru Judecători a CSM, pentru a aprecia dacă au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, prin încălcarea aparenței de imparțialitate în instrumentarea cauzei. Motivul de nulitate absolută a dispoziției din Rezoluția din 17.12.2009 de sesizare a secției corespunzătoare din CSM pe care îl invocă este frauda la lege, sancționabilă de dispozițiile art. 966 și 968 din vechiul C. civ. și de art. 1327 din noul C. civ. La data de 17.12.2009, când s-a dispus prin rezoluția de clasare sesizarea secției pentru judecători a CSM, în temeiul art. 36 1 din Regulamentul CSM, executarea hotărârii CSM nr. 564/2008, art. I pct. 11 care a introdus în Regulamentul CSM art. 36 1 și 36 2 , modificat prin Hotărârea CSM 1314/2008 era suspendată prin hotărâre judecătorească, respectiv prin sentința nr. 1393 din 1.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Executarea hotărârii CSM menționate era suspendată chiar și la data sesizării CSM cu verificarea presupusei abateri disciplinare, 15.07.2009, cât și la data de 19.01.2010 când secția pentru judecători, cunoscând această împrejurare, a înregistrat sesizarea și i-a stabilit termen pentru la 28.01.2010. Reclamanta arată că a solicitat Comisiei de disciplină, la data de 12.02.2010, revocarea și retragerea sesizării secției pentru judecători din cadrul CSM. Considerând actul de sesizare a secției pentru judecători ca fiind un act administrativ individual, jurisdicțional, reclamanta s-a adresat Curții de Apel București, secția contencios administrativ, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31.03.2010 solicitând, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, anularea în parte a Rezoluției Comisiei de disciplină din 17.12.2009, sub aspectul sesizării secției pentru judecători în temeiul art. 36 1 din Regulamentul CSM, precum și anularea actului administrativ normativ, a art. I pct. 11 al Hotărârii nr. 564/19.06.2008 și, implicit a art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea nr. 1314/2008, cât și suspendarea executării lor. Asupra cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința nr. 5248/21.12.2010, pronunțată în dosar nr. x/2010, admițând în parte excepția inadmisibilității invocată de CSM, a respins capetele de cerere privind anularea în parte a rezoluției din 17.12.2009, sub aspectul sesizării secției CSM și suspendarea executării ei, ca inadmisibile, și a disjuns capetele de cerere privind anularea actului normativ și suspendarea lui, stabilind termen pentru judecarea lor. Recursul pe care reclamanta l-a declarat a fost respins prin decizia nr. 3390 din 10.06.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2010. În dosarul nou format, având nr. x/2010, prin sentința nr. 4691 din 06.07.2011, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ a respins, ca nefondată, cererea în anularea actului administrativ normativ. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost a admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 2452/17.05.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată, fiind casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința nr. 5574/5.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, a respins ca neîntemeiată acțiunea, iar recursul declarat împotriva sentinței nr. 5574/5.10.2012 a fost respins, ca nefondat, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ nr. 7024 din 01.11.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012. Reclamanta apreciază că natura juridică a actului de sesizare deontologică este aceea de act unilateral civil, supus reglementării C. civ. Cu privire la actul de sesizare deontologică întemeiat pe art. 36 1 din Regulamentul CSM, decizia nr. 3390 din 10.06.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că el nu întrunește condițiile unui act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004. Nefiind act administrativ, neîncadrându-se în sfera de reglementare a ceea ce Legea nr. 554/2004 înțelege prin act administrativ, actul de sesizare deontologică rămâne în sfera de reglementare a dreptului civil, a dreptului comun, el fiind un act unilateral civil, izvor de obligații, supus comunicării. Reclamanta a mai invocat dispozițiile art. 1165, art. 1326 alin. (1), art. 1325, art. 1247 alin. (1), art. 1237, art. 1238 alin. (2) C. civ. și a concluzionat că, în speță, comunicarea actului de sesizare deontologică este dispusă prin chiar actul normativ, prin art. 36 1 alin. (3), iar acesta i-a fost comunicat de Comisia de disciplină la data de 19 ianuarie 2010, necesitatea comunicării actului unilateral față de efectele lui asupra drepturilor destinatarului fiind prezumată normativ. Sentința nr. 1393 din 1.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, dispunând suspendarea executării unui act administrativ cu caracter normativ, iar nu a unui act administrativ cu caracter individual, a ocrotit un interes general. Punerea în executare a actului administrativ normativ a cărui executare a fost suspendată prin hotărâre judecătorească executorie s-a făcut de către pârâte în cunoștință de cauză, pârâtele cunoscând despre existenta hotărârii judecătorești și a măsurii pe care aceasta a dispus-o. Procedând la punerea în aplicare a actului normativ interzis la executare, emitentul actului de sesizare deontologică a încălcat principiul legalității, după cum a statuat, cu titlu general, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 38/07.01.2011. Drept urmare, actul de sesizare deontologică fiind emis cu nerespectarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus suspendarea executării actului normativ pe care acesta s-a întemeiat, și de care pârâta emitentă avea cunoștință, hotărârea judecătorească în speță fiind executorie de la data pronunțării ei, cât și cu nesocotirea și încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și ale art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, dispoziții de ordine publică, și în frauda lor, deturnându-le scopul, el este lovit de nulitate absolută și trebuie considerat că nu a existat niciodată, neputând avea niciun efect, interesul ocrotit prin dispozițiile legale încălcate la data emiterii lui fiind un interes general, de ordine publică. Făcând aplicarea efectelor nulității absolute, se desființează atât actul unilateral civil de sesizare deontologică, lovit de nulitate și considerat inexistent, fără niciun efect, conform art. 966 din vechiul C. civ., cât și toate actele subsecvente ale Consiliului Superior al Magistraturii emise în baza lui în cadrul procedurii pe care a declanșat-o, reglementate de art. 36 1 și 36 2 din Regulament, ca acte ale unei proceduri interne fără caracter jurisdicțional, astfel cum acestea au fost calificate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7024 din 1.11.2013. Conform unui cunoscut principiu care guvernează regimul juridic al nulității, reglementat atât de legea veche, în prezent abrogată, dar în vigoare la data emiterii actului juridic unilateral de sesizare deontologică și a celor subsecvente lui, de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cât și de legea nouă, art. 1249 alin. (1) C. civ., nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

Apărările formulate în cauză 2.1. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 10.01.2017, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, excepția tardivității formulării cererii, excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei de interes, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată. Referitor la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pârâtul a arătat că, prin raportare la obiectul cereri deduse judecății, competența de soluționare a acesteia aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, impunându-se calificarea cererii ca fiind contestație formulată în condițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 36 2 alin. (7) din Regulamentul de organizare și funcționare a CSM, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005. În ceea ce privește excepția tardivității, pârâtul a susținut că reclamanta nu a respectat termenul de 15 zile de la comunicare sau publicare, stabilit conform prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, înăuntrul căruia poate fi promovată contestația împotriva hotărârilor privind cariera și drepturile magistraților. Excepția autorității de lucru judecat a fost invocată prin raportare la deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. 1933/31.03.2011 (în dosarul nr. x/2010) și sub nr. 3390/10.06.2011 (în dosarul nr. x/2010). În ceea ce privește excepția inadmisibilității, pârâtul a susținut că actul atacat în cauza de față are caracterul unui act preparatoriu emiterii unui act administrativ cu caracter individual, pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze o procedură specială de contestare, pe care reclamanta nu o poate ocoli prin calificarea actului preparatoriu ca având natură civilă. Mai mult, calificarea dată de reclamantă eludează și autoritatea de lucru judecat amintită anterior. Referitor la excepția lipsei de interes, pârâtul a apreciat că reclamanta nu mai justifică un interes cu privire la acțiune, în condițiile în care, în prezent, nu mai deține funcția de judecător, fiind eliberată din funcție prin pensionare, potrivit Decretului Președintelui României nr. 22/09.01.2015. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, întrucât actul atacat nu are natura juridică a unui act civil, fiind emis în cadrul unei proceduri speciale, de verificare a sesizărilor având ca obiect abateri de la normele Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor. 2.2. Pârâta Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 12.01.2017, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, apreciind că prezenta acțiune are același obiect și aceleași părți cu cele din dosarul nr. x/2010, soluționat de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 5248/21.12.2010, definitivă prin decizia nr. 3390/10.06.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. 2.

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii adiționale, ca neîntemeiată. 3. Hotărârea de declinare a competenței Prin sentința civilă nr. 1426 din data de 16 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, după ce a reținut tardivitatea cererii adiționale formulate cu depășirea termenului procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. A reținut că actul administrativ ce poate fi dedus controlului judecătoresc este Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii secției pentru judecători din cadrul CSM nr. 458/22.04.2010, hotărâre prin care a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători nr. x/2009, constatându-se încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, toate celelalte acte atacate (rezoluția de sesizare a secției pentru judecători din 17.12.2009, celelalte rezoluții și acte subsecvente) având natura actelor preparatorii. Or, potrivit art. 29 alin. (7) și (5) din Legea nr. 317/2004, hotărârile Plenului CSM privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aspecte procesuale 4.a) Reclamanta a invocat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea cererii sale, pe care o apreciază a fi o cerere civilă de drept comun, dată în competența materială în primă instanță a secției civile a tribunalului. Arată în susținerea excepției că nu a investit instanța cu soluționarea căii de atac a recursului reglementat de art. 36 2 alin. (7) din Regulamentul CSM împotriva Hotărârii Plenului nr. 587/1.07.2010 și că își întemeiază excepția pe art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează dreptul de dispoziție al părții cu privire la stabilirea obiectului cererii de chemare în judecată, judecătorul fiind dator să se pronunța asupra ceea ce s-a cerut, fără să depășească limitele investirii, așa cum prevede art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. Excepția de necompetență materială este întemeiată și pe autoritatea de lucru judecat a deciziilor ICCJ nr. 3436/2009 și nr. 7024/1.11.2013. Astfel, prin decizia nr. 3436/2009, cu o motivare de principiu, cât privește înțelesul noțiunii "cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor" cuprinsă în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, s-a statuat că Hotărârea nr. 564/2008 de reglementare a procedurii deontologice nu vizează "cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor", pentru a fi incidente dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și că această din urmă normă de excepție, care stabilește competența în recurs a ICCJ-SCAF nu poate fi aplicată, prin analogie, altor hotărâri adoptate de CSM. Or, sentința de declinare a Tribunalului încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3436/2009 cu privire la chestiunea de drept constând în înțelesul noțiunii "cariera și drepturile magistraților" din reglementarea art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. De asemenea, prin decizia nr. 7024/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a tranșat chestiunea de drept a naturii juridice a procedurii deontologice reglementate de art. 36 1 și 36 2 din Hotărârea CSM nr. 564/2008, reținând că aceste dispoziții a căror legalitate a examinat-o nu reglementează o procedură administrativ-jurisdicțională, ci o procedură internă și că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii deontologice nu sunt acte administrativ-jurisdicționale, ci acte derivând printr-o procedură internă care nu se finalizează cu vreo cale de atac la Înalta Curte, deoarece numai hotărârile CSM în materie disciplinară se atacă cu recurs la ICCJ. 4.b) Conform părții introductive a prezentei hotărâri, Înalta Curte s-a pronunțat la termenul din 25.04.2018 asupra excepției de necompetență materială în soluționarea cererii, invocată de reclamantă, respingând-o, pentru considerente care, fiind arătate pe scurt anterior, vor fi dezvoltate în continuare, în cadrul soluționării excepției de inadmisibilitate a cererii, având în vedere că argumentația care susține respingerea excepției de necompetență materială este strâns legată și se întrepătrunde cu argumentația care susține admiterea excepției inadmisibilității cererii, ambele având ca premisă obiectul investirii.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Obiectul cererii formulate de reclamantă a fost arătat a fi "constatarea nulității absolute a actului unilateral civil de sesizare a secției pentru judecători din cadrul CSM, în temeiul art. 36 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a aprecia dacă au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic de către reclamantă, act de sesizare cuprins în Rezoluția emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x2009", precum și constatarea nulități absolute, în temeiul principiului de drept civil potrivit căruia actul nul nu poate produce nici un efect, a actelor subsecvente, printre care au fost enumerate explicit Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători și Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM. Prin sentința civilă nr. 5248/21.12.2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3390/10.06.2011 a ICCJ -SCAF, a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere formulată de reclamantă, cu același obiect cu cel al capătului principal din prezenta cauză - anularea în parte a rezoluției din 17.12.2009 a Comisiei de disciplină din lucrarea nr. x2009. Această cerere de anulare a fost formulată înainte de emiterea Hotărârii nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători și a Hotărârii nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost soluționată sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători referitoare la încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Prin cele două hotărâri judecătorești anterior menționate s-a stabilit că actul atacat de reclamantă nu îndeplinește condițiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 pentru a putea fi atacat în contencios administrativ, ci este un simplu act preparator din procedura instituită de art. 36 1 și 36 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a CSM, adoptat prin Hotărârea nr. 326/2005, așa cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 564/2008 și că actele premergătoare nu sunt sustrase controlului judiciar, însă, voința legiuitorului, exprimată în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este în sensul verificării legalității lor odată cu verificarea legalității actului administrativ care finalizează procedura. Actele administrative care au finalizat procedura, respectiv Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători și Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM au fost atacate cu recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data exercitării căii de atac, în dosarul nr. x/2010 al ICCJ-SCAF. Înalta Curte a pronunțat decizia nr. 1933/31.03.2011, irevocabilă, prin care a respins recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM. Așa cum s-a reținut și prin sentința nr. 5248/2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3390/10.06.2011 a ICCJ-SCAF, actul de sesizare a secției pentru judecători din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii în temeiul art. 36 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, act de sesizare cuprins în Rezoluția emisă de Comisia de disciplină la data de 17.12.2009 în lucrarea nr. x2009 este un act preparator în raport cu Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători și cu Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM, prin care a fost soluționată sesizarea, putând fi atacat, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 numai odată cu hotărârile administrative care au finalizat procedura instituită de art. 36 1 și art. 36 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a CSM. Pe cale de consecință, este exclusă calificarea juridică pretinsă de reclamantă a acestui act de sesizare, ca act juridic civil de sine stătător, care poate fi atacat pe calea unei acțiuni de drept comun, în constatarea nulității absolute. Jurisprudența ICCJ-SCAF invocată de reclamantă nu ar putea fi avută în vedere în cauză, câtă vreme există hotărârile judecătorești irevocabile anterior menționate care au tranșat raporturile litigioase dintre părțile din prezenta cauză, privitoare tocmai la rezoluția Comisiei de disciplină care a constituit actul de sesizare a secției pentru judecători din cadrul CSM, precum și la Hotărârea nr. 458/22.04.2010 a secției pentru judecători și Hotărârea nr. 587/1.07.2010 a Plenului CSM. Aceste hotărâri judecătorești au stabilit, cu putere de lucru judecat, caracterul de act preparator al sesizării și posibilitatea de atacare a Hotărârii nr. 587/2010 a Plenului CSM, ca act final al procedurii derulate în conformitate cu art. 36 2 din Regulamentul de organizare și funcționare al CSM, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. În concluzie, competența de soluționare a cererii reclamantei revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (5) din Legea nr. 317/2004, în considerarea actului final al proceduri administrative, care este o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privitoare la carierea și drepturile judecătorului, iar cererea este inadmisibilă întrucât urmărește anularea unui act preparator al procedurii, în condițiile în care a fost deja exercitată calea de atac prevăzută de lege împotriva actului final al procedurii, cale de atac soluționată prin decizia nr. 1933/31.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.