Decizia nr. 5590/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 13 decembrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, solicitând: (i) constatarea nulității absolute a actului unilateral civil de sesizare a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 361 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, referitor la încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic, act de sesizare cuprins în Rezoluția emisă de Comisia de disciplină la data de 17 decembrie 2009 în lucrarea nr. 402/CDJ/2009; (ii) desființarea actului unilateral civil de sesizare deontologică, lovit de nulitate absolută și desființarea actelor subsecvente emise în baza lui, în cadrul procedurii interne: a rezoluției din 19 ianuarie 2010 de înregistrare pe rolul secției pentru judecători a actului de sesizare deontologică lovit de nulitate absolută și de acordare termen la 28 ianuarie 2010, a hotărârilor nr. 458 din 22 aprilie 2010, dată de secția pentru judecători și nr. 587 din 1 iulie 2010, dată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, precum și a rezoluțiilor care le-au precedat. Prin cererea adițională formulată la 19 iunie 2017, reclamanta a chemat în judecată și pe Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea sa la plata unei despăgubiri civile de 1 euro, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului CSM, de nerespectare a unei hotărâri judecătorești. 1.

Prin Sentința civilă nr. 1426 din data de 16 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, după ce a reținut tardivitatea cererii adiționale formulate cu depășirea termenului procedural prevăzut de art. 204 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (7) și (5) din Legea nr. 317/2004. 1.

Prin Decizia nr. 1672 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. 1.

Împotriva Deciziei nr. 1672 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. În cuprinsul motivelor de recurs a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca primă instanță de fond, a omis să dispună asupra cererii de completare a cererii de chemare în judecată prin care Statul Român a fost chemat în judecată și nu s-a pronunțat asupra cererilor și excepțiilor soluționate de tribunal anterior declinării competenței. A precizat că motivele de recurs sunt subsumate nerespectării principiului echitabilității procesului reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost aplicat prin jurisprudență, cât și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale U.E. aplicată prin jurisprudență C.J.U.E. integrate în Tratatul U.E., urmând a fi respectate și art. 3 și 4 din C. proc. civ. și art. 4 și 5 din C. civ.. S-a mai apreciat că au fost încălcate principiul/dreptul la un proces echitabil prin limitarea accesului la instanță, principiul legalității reglementat de art. 7 din C. proc. civ. raportat la dispoziția imperativă, de interes public, a art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și dreptul la apărare. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea excepției de necompetență materială și declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată la instanța competentă material în primă instanță, Tribunalul București, secția civilă, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019. 1.

Prin Decizia nr. 4026 din 20 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității recursului invocată de intimații-pârâți Inspecția Judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii și, pe cale de consecință, a fost respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1672 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Prin Încheierea din 17 septembrie 2019, pronunțată în camera de consiliu, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind îndreptarea erorii materiale strecurate în antetul Deciziei nr. 4026/2018, în sensul că, numărul corect al Dosarului este x/2018, iar nu 3490/109/2014, cum din eroare s-a consemnat. II. Contestația în anulare 2.1 Prin cererea depusă la data de 6 februarie 2019, recurenta A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 4026 din 20 noiembrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ. În susținerea motivului prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1) C. proc. civ., contestatoarea a arătat că Decizia 1672 din 25 aprilie 2018 a fost pronunțată de un complet de 3 judecători ai secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși trebuia pronunțată de un complet format din 5 judecători, arătând că au fost încălcate prevederile art. 94 - 97 din C. proc. civ., care reglementează cazurile pentru competența materială a Completului de 5 judecători și care se aplică prin asimilare în baza dispozițiilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. și Decizia nr. 18/2018 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018. Contestatoarea a precizat că recursul motivat l-a depus la secția de contencios administrative, în conformitate cu dispoziția art. 490 C. proc. civ. și art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, deoarece hotărârea atacată a fost pronunțată de această secție, unde el trebuia înregistrat, dar această instanță avea obligația să-l înainteze împreună cu dosarul la Completului de 5 Judecători, ultima instanță în sistem ierarhic. Neprocedând astfel, și necomunicându-mi compunerea completului de judecată, solicitată prin notele scrise înregistrate la 25 octombrie 2018, pct. IV, pentru observarea respectării principiului judecătorului legal (note scrise transmise la dosar prin fax- transmitere confirmată de sistem la data de 19 noiembrie 2018), contestatoarea a precizat că a solicitat, în aplicarea art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană, precum și a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, ca instanța să verifice legalitatea compunerii, formalitate esențială a cărei respectare intră în domeniul de aplicare al ordinii publice potrivit jurisprudenței europene citate, deoarece dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta rezultă mai ales din articolul 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constituie un drept fundamental pe care Uniunea Europeană, în temeiul articolului 6 alin. (2) TUE, îl respectă ca principiu general și acesta implică faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege. Or, la primul termen de judecată stabilit, 20 noiembrie 2018, completul secției nu a dat curs solicitării de verificare a legalității compunerii completului și nici nu și-a verificat competenta materială, verificare la care judecătorii sunt obligați, din oficiu, conform art. 131 C. proc. civ., situație care rezultă din partea introductivă a deciziei contestate. Solicitarea de verificare a legalității compunerii completului cu scopul observării respectării principiului judecătorului legal față de obiectul ei, a configurat o excepție procesuală, în sensul definit de art. 245 C. proc. civ. și asupra căreia completul de 3 judecători nu s-a pronunțat, în contextul în care acesta nu și-a respectat în prealabil nici obligația de verificare din oficiu și de stabilire dacă este competent material, condiție premiză pentru excepția de necompetența materială. Ipoteza motivului contestației în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. fiind întrunită, contestatoarea a apreciat că se impune admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 4026 din 20 noiembrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și trimiterea recursului la instanța competentă material, Completul de 5 judecători în materie civilă, pentru a se respecta și principiul protecției jurisdicționale efective și dreptul reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și art. 6 TUE care îi atribuie valoarea tratatului, aplicabil cu prioritate în baza art. 148 alin. (2) din Constituție. Sub aspectul motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2) din C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, contestatoarea a arătat că instanța de recurs, soluționând recursul, nu a observat din eroare materială că prin dispozitivul hotărârii atacate cu recurs nu a fost soluționată o cale de atac, ci o cerere de chemare în judecată. S-a invocat, totodată, și motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3) din C. proc. civ., respectiv, instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen. A arătat contestatoarea că instanța nu a rămas în pronunțare pe excepția de inadmisibilitate care se soluționează prealabil deschiderii dezbaterilor în fond, astfel că trebuiau analizate toate motivele de recurs invocate de ea. Aceasta a menționat că nu a fost analizat motivul de recurs privind compunerea instanței cu respectarea dispozițiilor privind incompatibilitatea, invocând art. 211 din C. proc. civ., art. 124 alin. (3) și art. 126 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale UE și jurisprudența CJUE în aplicarea acestuia. 2.2. Apărările formulate în cauză La data de 15 martie 2019, intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, solicitând respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă. La data de 5 aprilie 2019, a formulat întâmpinare și intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând respingerea contestației în anulare, ca nefondată, apreciind că nu este incident niciunul dintre cazurile strict reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ. Contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei Inspecția Judiciară prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, inadmisibilitatea excepției de inadmisibilitate a contestației în anulare și nulitatea întâmpinării, raportat la art. 205 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului Consiliului Superior al Magistraturii, contestatoarea a solicitat să se constate că aceasta încalcă dispozițiile imperative prevăzute de art. 205 C. proc. civ. 2.3. La termenul de judecată din data de 26 iunie 2019, contestatoarea a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora, Magistrații-asistenți care participa la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție redactează încheierile, participa cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată". Se apreciază de către contestatoare că dispozițiile art. 71 din Legea nr. 304/2004 sunt neconstituționale deoarece încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție cu trimitere la art. 8 alin. (4) și art. 13 alin. (1) lit. a), c) și d) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislative, art. 124 alin. (1) și alin. (3) și art. 125 alin. (1) din Constituție și principiile de drept european și convențional ale judecătorului legal, securității juridice, previzibilității legii, art. 6 din Convenția europeană și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE/art. 6 TUE și jurisprudenței CEDO și CJUE. Autoarea excepției susține că dispozițiile art. 71 din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea contestației în anulare prin prisma motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ., privind încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței. III. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac exercitată 3.1. Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 71 din Legea nr. 304/2004 cu modificările și completările ulterioare Înalta Curte constată că excepția invocată în această etapă procesuală nu vizează dispozițiile legale aplicabile care reglementează condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare. Împrejurarea dacă este în acord cu Constituția României ca magistrații-asistenți care participa la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să redacteze încheierile, să participe cu vot consultativ la deliberări și redacteze hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată, poate fi avută în vedere, eventual, dacă se constată îndeplinite condițiile de admisibilitate ale contestației. Înalta Curte poate proceda la verificarea îndeplinirii condițiilor legale de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, doar dacă constată că excepția invocată are legătură cu motivele invocate, făcând obiectul analizei cu precădere condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare prin raportare la aceste motive. Or, dispozițiile art. 71 din Legea nr. 304/2004 nu au legătură cu motivele de contestație în anulare invocate, întrucât se referă la rolul magistratului asistent în cadrul ședințelor de judecată și nu la compunerea completului de judecată. 3.2. Cu privire la motivele contestației în anulare Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privința temeiniciei soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății. Cu titlu prealabil, se reține că inadmisibilitatea contestației în anulare, invocată de intimata Inspecția Judiciară, nu are caracterul unei excepții procesuale propriu-zise, ci vizează încadrarea criticilor formulate în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. Prin urmare, strict formal, contestația în anulare nu este inadmisibilă, ca și cale de atac, pentru că motivele invocate se circumscriu ipotezelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., fiind prevăzută de lege. a) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.: "hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia" Acest motiv de contestație în anulare vizează ipoteza în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, în condițiile în care, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe asupra acesteia. Pentru a se constata necompetența absolută a instanței de recurs de a soluționa calea de atac trebuie ca legea să prevadă că recurenta avea la îndemână calea de atac respectivă, cu alte cuvinte, legea prevedea posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, pentru soluționarea căruia o anumită instanță avea competența funcțională și materială să judece recursul. Or, în speță, Decizia nr. 1672 din 25 aprilie 2018 a ÎCCJ - SCAF era definitivă, legea ne mai prevăzând calea de atac a recursului, astfel încât, nu se poate indica nici o altă instanță superioară care ar fi putut fi competentă, în condițiile în care decizia a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor pronunțate în apel de completele de 5 judecători după admiterea în principiu, soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă instanță de secția penală a înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționează cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în competența lor prin lege." Așadar, legiuitorul stabilește o competență specială în favoarea Completelor de 5 judecători în materie civilă, ce nu poate fi extinsă prin analogie și în alte cazuri (de exemplu, judecă recursurile în cazurile prevăzute de art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2) teza a II a, art. 513 alin. (6) din C. proc. civ.). Completul de 5 judecători nu este o instanță superioară de drept comun, care să judece recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Înaltei Curți, în lipsa unor dispoziții exprese în acest sens. Acolo unde legiuitorul a dorit să reglementeze această cale de atac a prevăzut în mod expres, acele cazuri fiind de strictă interpretare și aplicare. Or, în condițiile în care Sentința civilă nr. 1672 din 25 aprilie 2018 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevede expres că hotărârea este definitivă și nu în materie disciplinară, nu se poate reține competența funcțională sau materială a Completului de 5 judecători. De asemenea, susținerea contestatoarei referitoare la faptul că hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care reglementează compunerea completului de judecată, este neîntemeiată. În cauză, instanța de recurs a fost constituită în mod legal cu numărul de judecători prevăzut de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că acest motiv invocat de contestatoare nu este întemeiat. Decizia nr. 18/2018, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.Of. nr. 965 din 14 noiembrie 2018, nu are legătură cu prezenta cauză, deoarece, în decizia respectivă, s-a arătat că recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, revine curților de apel, iar în cauza de față este vorba de o cauză pronunțată în primă instanță de înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Neconturându-se ipoteza reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât decizia atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, nu poate fi primită contestația în anulare întemeiată pe acest motiv. b) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.:, dezlegarea data recursului este rezultatul unei erori materiale" Contestatoarea nu a invocat o eroare materială evidentă ce viza soluționarea recursului în condițiile confundării unor elemente sau date materiale importante aflate la dosarul cauzei. Mai mult, susținerile acesteia sunt neîntemeiate având în vedere faptul că prin decizia contestată, instanța de recurs a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1672 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, ca inadmisibil, iar nu cererea de chemare în judecată, așa cum arată contestatoarea. De asemenea, soluția instanței de recurs nu a fost rezultatul unei erori materiale în condițiile în care instanța de control judiciar a constat că hotărârea atacată este definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., coroborat cu art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, recursul dedus judecății fiind inadmisibil. c) Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.: "instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen" Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În cauză, instanța de recurs a analizat mai întâi admisibilitatea căi de atac, având în vedere că provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Potrivit art. 129 din Constituția României, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei." Recursul a fost declarat împotriva Deciziei definitive nr. 1672 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca inadmisibilă, întrucât aceasta a urmărit anularea unui act preparator al unei proceduri al cărei act final a fost contestat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, soluția fiind stabilită prin Decizia definitivă nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Având în vedere că hotărârea atacată este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., coroborat cu art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, recursul a fost respins ca inadmisibil. Întrucât instanța s-a pronunțat pe o excepție de fond care a făcut inutilă cercetarea pe fond a recursului declarat de A., în mod legal nu au fost analizate motivele de recurs invocate de contestatoare, mențiunea din practicaua deciziei contestate, cu privire la art. 394 din C. proc. civ. referindu-se la închiderea dezbaterilor pe excepția de inadmisibilitate invocată de către intimate. Având în vedere considerentele expuse, constatând că nu sunt întrunite prevederile art. 503 pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., cu majoritate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.