ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 310/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 31 decembrie 2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 3387/A/07.10.2019, emisă de inspectorul judiciar și a rezoluției de respingere a plângerii nr. C19-3973 din 29 noiembrie 2019, emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare în dosarul nr. 19-3564 din 7 octombrie 2019, solicitând instanței, în principal, admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru efectuarea cercetării disciplinare împotriva procurorului de caz B. și a superiorilor acestuia, iar în subsidiar, constatarea nulității rezoluțiilor vătămătoare și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 615 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței civile menționate anterior în punctul I.2, a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul cuprinzând motivele de recurs (depus ulterior declarației de recurs), recurenta – reclamantă a solicitat, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, anularea rezoluției de clasare nr. 3387/A/07.10.2019, emisă de inspectorul judiciar procuror C. și a rezoluției nr. C19-3973 din 29 noiembrie 2019, emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare Lucian Netejoru, cu obligarea intimatei – pârâte la plata despăgubirilor solicitate, precum și a cheltuielilor ocazionate de proces.

În susținerea recursului se arată, în esență, următoarele:

După prezentarea stării de fapt, în raport de soluția dată de Curtea de Apel București prin Hotărârea Civilă nr. 615/2020, de modul în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească și dezbaterile, observând și considerentele pretins contradictorii, recurenta dezvoltă motivele de nelegalitate astfel:

Consideră că instanța nu a respectat dispozițiile art. 389 C. proc. civ., privind dezbaterea în fond a procesului și nici cele prevăzute de art. 397 C. proc. civ., privind soluționarea cauzei și astfel s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța a nesocotit principiului disponibilității statuat de art. 9 C. proc. pen., lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul plângerii și întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura materiei disciplinare, respectiv a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, făcând trimitere la materia penală - la competențele judecătorului de Cameră Preliminară și cel de drepturi și libertăți – fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății și lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii.

Criticile esențiale în cauză priveau, mai ales cu privire la dosarul principal nr. x/2016, faptul că prin acțiunile și inacțiunile contrare legii (cum a expus în plângerea inițială) a fost privată total și absolut de orice posibilitate de a se adresa judecătorilor, de a contesta autenticitatea și legalitatea procedeelor probatorii, procurorul ignorând total atât cererile sale cât și dispozițiile legale ce îl obligau să o informeze cu privire la stadiul dosarului și de a avea acces la operațiunile în cauză.

Acest motiv de casare consideră că este incident și ca urmare a lipsei dezbaterilor pe fond cu privire la nulitatea întâmpinării, a rezoluției prin care s-a respins plângerea față de rezoluția de clasare, cu privire la introducerea în cauză a inspectorului judiciar (cerere formulată la pct. 2 prin Răspunsul la întâmpinare, instanța nesocotind astfel dispozițiile art. 15-16 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ) și a celorlalte mijloace de probă propuse, încălcând principiile oralității dezbaterilor și contradictorialității, astfel că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate, urmând a fi casată, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, consideră că este incident acest motiv de casare în raport de nepunerea în discuție a situației privind actul modificat fraudulos (ulterior momentului la care acesta intrase în circuitul civil), respectiv adăugarea pe rezoluția de clasare a pretinsului aviz al inspectorului-sef și ignorarea a însăși excepției puse în discuție, respectiv nulitatea actului pentru lipsa avizului reprezentantului legal anterior comunicării documentului.

Instanța a soluționat cauza fără a analiza dacă judecătorul de Camera Preliminară a primit tocmai produsul rezultat din abuzurile procurorilor împreună cu persoanele interesate. S-a omis faptul că răspunderea magistraților este statuată de legile speciale nr. 303/2004, nr. 317/2004, nr. 304/2004 și Codul Deontologic, nu de dispozițiile privind Camera Preliminară ale C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât legiuitorul prevede expres prin art. 94 din Legea 303/2004: "Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal în condițiile legi" iar aceste materii sunt distincte întrucât ocrotesc valori sociale diferite și operează pe arii diferite, chiar dacă este avută în vedere aceeași situație de fapt care poate atrage răspunderi diferite ale aceluiași magistrat.

Instanța soluționează cauza fără a cerceta orice aspect privind criticile sale raportat la tratamentul discriminatoriu aplicat recurentei în comparație atât cu celelalte persoane de sex feminin aflate în împrejurări similare cu aceasta (D., E., F., G.), cât și față de numitul H. căruia i-a fost acordat și accesul la ambele dosare și dreptul de fotocopiere al ambelor dosare și participarea la procedeele probatorii, spre deosebire de recurentă căreia i s-a refuzat accesul.

Contrar dispozițiilor art. 424 alin. (2) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat printr-o încheiere, nu prin sentință. În acest context, observă că normele indicate privesc un interes public privind dispozițiile generale în materie de hotărâri judecătorești hotărârea recurată fiind afectată de nulitate absolută necondiționată, potrivit art. 174 alin. (2) C. proc. civ., atâta timp cât actul nu are aptitudinea de a fi refăcut.

Contrar celor reținute prin încheierea din 07.07.2020, la acest termen instanța a declarat în ședința publică că a rămas în pronunțare și nu a amânat pronunțarea pentru alt termen. Solicită în probațiune înregistrarea de ședință a cărei ascultare consideră că este necesară.

Ulterior, pe portalul instanțelor de judecată, pentru termenul de 07.07.2020 s-a afișat ca amânând pronunțarea la 21.07.2020, însă consultând portalul instanțelor a constatat că pronunțarea a avut loc la 20.07.2020, nu la 21.07.2020 cum a apărut ulterior. În acest sens solicită administrarea probei cu înscrisuri reprezentată de captura de ecran ce surprinde pronunțarea la 20.07.2020.

Or, pronunțarea soluției înainte de termenul stabilit atrage nulitatea hotărârii, fiind încălcat un interes public în raport de art. 174 alin. (2) C. proc. pen.

Acest motiv de recurs pretinde că rezultă din coroborarea mai multor aspecte vizate, respectiv, motivare insuficientă și motive contradictorii, instanța nesocotind obligația de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., ce are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, prezentarea probelor concrete administrate și reținute, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Or, în cauză, nu se regăsesc aceste elemente obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., lipsind orice probe reținute de instanță în luarea soluției și lipsind orice analiză proprie a instanței cu privire la criticile ce fac obiectul cauzei.

Există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că din considerentele hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, dovada în acest sens stand chiar sintagmele evidențiate de instanța cu caractere Bold (îngroșate) - faptul că nu s-au prezentat dovezi de comunicare a soluțiilor procurorului către recurentă, astfel că nu se poate ști ce anume a condus instanța la decizia de respingere a acțiunii.

Motivarea soluției este superficială, instanța copiind aspecte din cuprinsul rezoluției inspectorului fără a răspunde motivelor de critică ce fac obiectul cauzei.

Instanța nu a analizat niciunul dintre motivele cuprinse în plângere, neexistând de altfel nicio coroborare a vreunei împrejurări de fapt cu considerentele sale.

Instanța, în mod greșit, consideră că recurenta și-ar fi exprimat nemulțumirea în legătură cu modul defectuos de instrumentare de către procuror B. a dosarului principal x/2016 și cel disjuns 610/p/2018 create de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, județ Giurgiu, aceste aprecieri fiind vădit străine de plângerea sa, în cuprinsul căreia a reclamat în esență: încălcarea cu intenție, în mod sistematic a normelor de drept material și procesual, conduita sa față de recurentă.

Eludarea tocmai a împrejurărilor de fapt pe care se întemeiază plângerea echivalează cu neanalizarea plângerii și transformarea căii de atac într-o veritabilă iluzie, împrejurare ce atrage casarea hotărârii în temeiul acestui caz de casare.

În mod formal instanța de apel declară că inspectorul a sistematizat criticile. În opinia recurentei acesta a reformulat argumentele astfel încât să le ofere un alt înțeles, urmărind respingerea plângerii ab initio.

Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea 303/2004 în mod străin de criticile formulate afirma instanța că privește divulgarea și apariția în spațiul public, când aceasta privește nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției.

Instanța ignoră împrejurarea că plângerea în aceasta privință se referă la materialele confidențiale din cuprinsul dosarului penal ce se află în etapa de urmărire penală, nu la discuții ale altor persoane, iar indiciul legal care era suficient pentru a arăta că procurorul a divulgat aceste materiale rezultă din cuprinsul articolelor publicate în perioada ianuarie-02.04.2018, când autorii acestor articole indică în mod explicit că procurorul B. împreună cu polițist I. sunt colaboratorii lor, ca sursă de informare

Sub aspectul laturii obiective consideră că aceasta este acțiunea ce caracterizează abaterea disciplinară, fie că procurorul personal a pus la dispoziția media materialele confidențiale, fie ca polițistul care se afla sub supravegherea sa.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea 303/2004, lege menționată greșit de instanță ca purtând numărul 317/2004, judecătorul ignoră total atât motivul de critică din cuprinsul plângerii inițiale, cât și din cuprinsul plângerii cu care a fost investită, respectiv faptul că toate criticile privesc nu pretinsa întârziere în pretinsa anchetă, ci nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cererilor sale și întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

În acest sens, în cuprinsul celor 108 pagini ce constituie plângerea recurentei a arătat cum încă din 23.02.2018 și până în prezent procurorul, cu intenție, ignoră cererile sale repetate, fie că sunt de consultare a dosarului, de asistare la actele de urmărire, ale sale personal sau formulate prin apărători, de cunoaștere a materialului de probă, de comunicarea soluțiilor și altele pe care le-a prezentat punctual.

Așadar, constatările instanței sunt și străine de cauză, dar și contrare criticilor plângerii mele.

Mai mult, însăși instanța de apel evidențiază prin caractere bold anumite împrejurări de fapt pe care le-a reținut și care dovedesc temeinicia criticilor sale: că nu există nicio dovadă de comunicare a soluțiilor procurorului, că niciodată nu i-a fost acordat dreptul de fotocopiere, că nu i-au fost puse la dispoziție mijloacele de probă.

În acest caz considerente din cuprinsul hotărârii contrazic soluția dată de instanță.

Întârzierea în extinderea urmăririi penale (timp de 4 ani) este o dovadă în plus că procurorul în mod intenționat a urmărit să o priveze de garanțiile procesual-penale statuate de legiuitorul național și convențional, urmărind ca prin audierea sa în calitate de martor, în repetate rânduri, să obțină probe împotriva sa, aspecte pe care instanța nici nu le-a cuprins în hotărâre tocmai pentru că nu a analizat în mod efectiv pricina cu care a fost investită.

Cu privire la abaterile prevăzute de art. 99 lit. a) Legea 303/2004 manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, instanța afirmă doar că « nu au fost confirmate în urma verificărilor prealabile », or, obiectul plângerii se referea la faptul că nu s-au evidențiat verificări de nicio natură, și în plus, mărturisirile judiciare înaintate ca probă sunt ignorate total de această instanță, deși cei doi martori «Anca Dragos și J. au confirmat tocmai gravitatea și periculozitatea procurorului prin presiunile pe care le-a exteriorizat în repetate rânduri, pentru a o determina, în mod ilicit, să îi declare ce dorește» ce îi trebuie ». Aceste dovezi cu înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei, fiind cuprinse și în sentința civilă din dosar x/2018 a Curții de Apel, ignorate total.

Cu privire la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004 privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni observă că instanța, în mod contrar dispozițiilor art. 397 C. proc. civ., ce reglementează soluționarea unei cauze, se preocupă să îi conserve opiniile nesusținute de probe ale pârâtei, rezumându-se la copierea unor pasaje din cuprinsul Rezoluției Inspecției, dar ignorând însuși obiectul cauzei.

Contrarietatea dintre modul de desfășurate a anchetei și dispozițiile de drept procesual indicate în cuprinsul plângerii inițiale evidenția intenția directă, sistematică și continuă a procurorului de a o vătăma pe recurentă și de a-și etala arbitrariul.

Consideră că instanța nu a citit motivele de fapt și de drept care argumentau în cuprinsul plângerii inițiale modalitatea în care procurorul a încălcat normele de drept, în mod sistematic, începând din anul 2016 și până în prezent.

Observă că, deși instanța recunoaște gravitatea săvârșirii acestei abateri, subliniind că în caz de rea-credință se produce o distorsionare voită, o manipulare a legii sau o aplicare greșită a acesteia, urmărind vătămarea intereselor părții, instanța ignoră total tocmai analiza acelor dispoziții de lege pe care a arătat că le-a încălcat în mod sistematic procurorul, în scopul sfidării justițiabilului.

Instanța ignoră însuși obiectul cauzei cu care a fost investită - inexistența verificărilor prealabile care să întemeieze soluția de clasare.

Cu privire la nulitatea rezoluțiilor emise în cauză se ignoră în totalitate criticile recurentei.

Cu privire la neîndeplinirea condiției de avizare a Rezoluției, recurenta subliniază că documentul transmis de Pârâta-Intimata a fost modificat după ce a intrat în circuitul civil, după ce a fost chemată în judecată, respectiv după ce a constatat acest motiv de nulitate absolută.

Consideră că procedura de avizare și confirmarea era încălcată încă de la investirea instanței, iar« contrascrierea pe o copie a avizării nu este de natură a acoperii nulitatea deoarece în art. 29 alin. (9) Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/11.12.2018 se arată că "După avizare și confirmare rezoluția de clasare se comunică [..]", or, la data comunicării nu exista nicio avizare, astfel cum arată chiar rezoluția de clasare atașată în copie la acțiunea introductivă de instanța.

În mod greșit instanța a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri și cheltuielile judiciare, deși au fost dovedite și argumentate punctual, arătând că Pârâta nu din culpă, ci în mod intenționat s-a transpus în instrumentul principal care a încurajat abuzurile procurorului giurgiuvean cauzând vătămarea sistematică și continuă a recurentei prin privarea sa totală de dreptul la un proces echitabil în toate componentele sale.

Recurenta se referă la situațiile în care instanța a analizat dispoziții care nu sunt incidente în pricina dedusă judecății, respectiv art. 342 C. proc. pen. și următoarele privind Camera Preliminară, competența judecătorului de drepturi și libertăți (la care niciodată nu a avut acces prin abuzurile procurorului ce a ignorat cererile și a efectuat urmărirea penală în mod clandestin în dosar x/2016), în condițiile în care în cauză sunt incidente normele speciale aplicabile în materia disciplinară (Legea 303/2004, Legea 317/2004, Codul Deontologic) și dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, respectiv art. 45 și art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 actualizată, care impune dovada existenței verificărilor prealabile materializate, nu doar afirmate.

Așadar, consideră că instanța, pe de o parte, încălcă dispozițiile speciale în materia contenciosului administrativ privind exigența art. 18 din Legea 554/2004 ce impune instanței să soluționeze în mod concret și efectiv cererea (coroborat cu exigențele art. 394 C. proc. civ.. de a lămuri toate aspectele de fapt și de drept) nu să afirme ce a declarat sau a scris Pârâta-Intimată - cum este cazul în prezenta speță iar, pe de altă parte, a aplicat greșit dispoziții din materie procesual-penală, analizând greșit competența instanței în materie penală - a judecătorului de Cameră Preliminară, deoarece acesta nu are nicio competență în materie disciplinară a procurorilor și nici în materie penală raportat la conduita procurorilor, ci potrivit art. 342 C. proc. pen.

A mai arătat că judecătorul de cameră preliminară nu avea posibilitatea să sancționeze procurorul, aceste atribuții fiind lăsate de legiuitor în responsabilitatea Inspecției Judiciare.

Se mai susține că instanța a apreciat greșit că aspectele de fapt și de drept criticate de recurentă nu aparțin competenței Inspecției, ignorând tocmai atribuțiile legale esențiale ale Pârâtei-Intimate, respectiv faptul că Inspecția Judiciară este o autoritate publică ce își desfășoară activitatea în interesul public, "în temeiul legii și pentru asigurarea aplicării acesteia", potrivit Legii 317/2004 privind Consiliul superior al Magistraturii și Regulamentele Inspecției Judiciare, cu rolul esențial de a veghea la preeminența dreptului și prestigiul justiției și de a verifica activitatea și conduita procurorilor.

În mod greșit s-a interpretat că verificarea nerespectării cerinței imperative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 potrivit căreia procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare indiferent de calitatea acestora și să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor ar cădea în competența judecătorului de Cameră Preliminară, care dacă ar efectua astfel de verificări ar nesocoti el însuși limitele sale de competență funcțională.

Concluzionează că instanța a confundat limitele de competență ce incumbă Inspecției Judiciare în materie disciplinară cu limitele de competență în materie penală a judecătorului de Cameră Preliminară care nu are potrivit normelor de drept material și procesual-penal competențe de a verifica și/sau sancționa nici activitatea și nici conduita procurorului -ca persoană- în materie disciplinară, ci este limitat de obiectul camerei preliminare să primească "actul de sesizare" care poate cuprinde aspecte neconforme cu realitatea, însă este obligat să judece, urmând ca în fond să constate că "acuzele" parchetului sunt neîntemeiate.

Prin întâmpinarea depusă față de declarația de recurs formulată de reclamanta A., intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat nulitatea recursului, apreciind că o astfel de sancțiune se impune față de lipsa motivelor de nelegalitate, în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

În esență, se arată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 470 alin. (5) C. proc. civ. la care face referire excepția prevăzută de art. 487 alin. (1) C. proc. civ., întrucât termenul pentru exercitarea recursului nu curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii.

Astfel, contrar prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs formulată în cauză nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Or, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal

Față de aspectele menționate și de textele legale invocate, solicită instanței de control judiciar să constate incidența în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. privind sancțiunea nulității recursului formulat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (1) raportate la cele ale art. 205 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a formulat întâmpinare față de memoriul ce cuprinde motivele de recurs, comunicat acesteia la data de 15.12.2022, cu scurtarea termenului pentru depunerea întâmpinării.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă A. a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimata – pârâtă și a solicitat, la rându-i, constatarea nulității absolute a întâmpinării, lipsa calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și decăderea intimatei din dreptul de a formula apărări pe fond.

În esență, recurenta a susținut că recursul a fost formulat în termen legal, cu respectarea regulilor de drept aplicabile prevăzute de art. 490 C. proc. civ., coroborat cu art. 487 C. proc. civ., coroborat cu art. 470 aliniatul 5 și art. 488 aliniatul unu, punctele 4,5,6 și 8 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Asupra excepțiilor invocate de ambele părți instanța s-a pronunțat motivat în ședința publică potrivit încheierii din data de 11 ianuarie 2023, încheiere de amânare a pronunțării care face parte din prezenta hotărâre.

II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, se reține că reclamanta a formulat plângere la Inspecția Judiciară împotriva procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, pentru instrumentarea dosarelor nr. x/2016 și nr. y/2018 (acesta din urmă disjuns din primul).

În aceste dosare, procurorul B. a dispus, prin rechizitoriul din 02.04.2018 și, respectiv, 06.02.2019, trimiterea în judecată a inculpaților H. și A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 351 C. pen.. Dosarul penal înregistrat la Judecătoria Bolintin Vale sub nr. x/2019, privind-o pe A., este în procedura camerei preliminare.

Așa cum precizează în mod expres în cererea de recurs, prin plângerea adresată Inspecției Judiciare, recurenta a reclamat, în esență: încălcarea cu intenție, în mod sistematic, a normelor de drept material și procesual precum și conduita agresivă și discriminatorie a procurorului față de recurentă.

S-a pretins săvârșirea de către procuror a abaterilor prevăzute și sancționate de art. 99 lit. a), b), c), e), f), g), h), j), 1), n), r), s), ș), t) coroborat cu art. 99

1

si următoarele din Legea nr. 303/2004.

Aspectele reclamate în cele 108 pagini ale sesizării inițiale pot fi grupate, astfel:

În cuprinsul acestor grupe de critici pot fi subsumate toate argumentele petentei din plângerea inițială.

Inspecția judiciară a dispus clasarea cauzei, soluție confirmată de inspectorul șef și menținută de Curtea de apel București, care a respins contestația petentei.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs de petentă pot fi grupate după cum urmează:

· critici de vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004;

· critici aduse de recurent manierei în care prima instanță a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar consideră necesare câteva aprecieri de ordin general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății și considerentele din rezoluția de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior.

De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege.

Art. 67 alin. (2) din același act normativ arată că: "procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză".

C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6) și art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea, prin infirmare, a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată (art. 339 și art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Însă, răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru atitudini ori comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza tuturor acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea inspectorilor judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a acestui aspect constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

În același timp, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45

indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte, observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

În continuare, în conformitate cu dispozițiile articolului 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin cererea de recurs și prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din analiza argumentelor evocate prin memoriul de recurs, se constată că acestea nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În esență, acest motiv de recurs este susținut de patru critici:

· 1. instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a impus parcurgerea înscrierii în fals;

· 2. greșit s-a făcut referire la procedura în materie penală și nu la cea disciplinară, specială a contenciosului administrativ;

· 3. instanța a încălcat principiul accesului efectiv la justiție, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva ignorării cadrului procesual;

· 4. instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare.

Toate aceste critici nu pot fi analizate prin perspectiva "depășirii atribuțiilor puterii judecătorești", prin această sintagmă înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sfera de competență a autorității executive sau legislative, așa cum sunt delimitate de Constituție ori de alte legi organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând altor autorități a statului. În speță, recurenta nu indică în ce constă incursiunea instanței de judecată în sfera autorității executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.

Impunerea unei anumite proceduri de verificare a actelor juridice intră în sfera atribuțiilor instanțelor de judecată, în drept a stabili calea juridică corectă de valorificare a drepturilor ori intereselor părților.

Modul greșit de aplicare a normelor de drept material reprezintă un caz de casare distinct prevăzut de art. 488 C. proc. civ. iar, aplicarea normelor de drept material la o situație concretă dedusă judecății este atributul instanței de judecată.

Aspectele menționate la ultimele două puncte de mai sus fac referire la încălcarea regulilor de procedură în procesul civil, a cărui soluționare intră în atribuțiile instanței de judecată, și vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin raportare la criticile formulate, este greșit invocat și va fi respins.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care poate fi reținut atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă formulează următoarele critici, care sunt grupate astfel:

· Prima instanța nu s-a pronunțat asupra probatoriu propus, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului la apărare.

· Instanța a nesocotit principiul disponibilității.

· Au lipsit dezbaterile asupra excepției nulității întâmpinării.

· Nu s-a pus în discuție situația privind actul modificat fraudulos.

· Nu a cercetat criticile privind tratamentul discriminatoriu.

· Instanța s-a pronunțat printr-o încheiere nu prin sentință, a rămas în pronunțare și nu a amânat pronunțarea pentru un alt termen iar pronunțarea hotărârii s-a realizat înainte de termenul stabilit, hotărârea fiind nulă în conformitate cu prevederile art. 174 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând aceste critici, Înalta Curte va răspunde punctual și sintetic astfel:

Prin încheierea din 03.03.2020, instanța a respins motivat proba cu interogatoriu, proba testimonială și proba cu mijloace tehnice audio, considerând că acestea nu sunt utile față de obiectul cauzei, limitat la verificarea legalității și temeiniciei rezoluției Inspecției Judiciare. Totodată, instanța a admis proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 07.07.2020, Curtea de apel a respins proba cu expertiza grafoscopică considerând că este inutilă soluționării cauzei, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să se înscrie în fals în privința semnăturilor a căror cercetare o solicita. Verificarea identității semnăturilor cu persoanele semnatare prin expertiza grafoscopică se realizează în cadrul procedurii înscrierii în fals.

Faptul că recurenta nu este de acord cu punctul de vedere exprimat prin aceste încheieri nu înseamnă că instanța nu s-a pronunțat ori că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei.

Corect s-a reținut că, raportat la obiectul cauzei, probele solicitate sunt inutile și neconcludente, întrucât instanța de contencios administrativ realizează, pe calea procedurală a prezentei acțiuni, o analiză a legalității rezoluției inspectorului judiciar putând dispune, cel mult, trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare, așa cum s-a reținut în considerentele generale și teoretice redate mai sus.

Întrucât instanța de contencios nu stabilește (în raport de mijloacele de probă administrate) existența abaterilor disciplinare, ci doar faptele și împrejurările care trebuie lămurite și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar, probele solicitate sunt neconcludente în această etapă procesuală.

Critica recurentei referitoare la faptul că instanța a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul plângerii și a întemeiat soluția pe argumente străine de natura materiei disciplinare, făcând trimitere la materia penală fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății și lăsând, astfel,nesoluționat fondul pricinii, nu vizează principiul disponibilității așa cum acesta este reglementat de lege.

Reclamanta, prezentă personal, a susținut nulitatea invocată, prin urmare, a fost asigurat dreptul acesteia la dezbateri publice asupra acestei chestiuni. Faptul că instanța nu a aplicat sancțiunea nulității nu înseamnă că aceasta nu a făcut obiectul dezbaterilor, așa cum a susținut recurenta.

În cauză se distinge o evidentă eroare materială în privința denumirii actului final al judecății, eroare materială ce poate fi îndreptată numai pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ.. Aceasta cale a fost mată de instanță din oficiu, în acest sens fiind încheierea din data de 25.06.2021 prin care a fost îndreptată eroarea materială privind denumirea hotărârii. În aceste condiții, nu se poate reține nulitatea hotărârii pentru acest motiv.

Amânarea pronunțării unei hotărâri poate fi anunțată fie în ședință publică fie, ulterior, după ce instanța a rămas în pronunțare. Înalta Curte nu identifică nicio nelegalitate în privința aplicării art. 396 C. proc. civ. ci doar o greșită înțelegere a aplicării acestor dispoziții de către recurentă.

Contrar susținerii recurentei, hotărârea nu a fost pronunțată mai înainte de termenul stabilit, așa cum rezultă cu evidență din conținutul dispozitivului. Orice alte erori privind data pronunțării hotărârii pot fi îndreptate, la cerere ori din oficiu, numai pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ. și nu prin recurs, așa cum prevede în mod expres art. 445.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., instanța de recurs constată că potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Verificând conținutul hotărârii atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, motivele nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei.

Hotărârea este conformă cerințelor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului prezentând în cuprinsul considerentelor atât poziția celor două părți cât și starea de fapt reținută și motivele pentru care a respins susținerile contestatoarei.

Recurenta a înțeles greșit conținutul considerentelor judecătorului atunci când le-a apreciat în contradicție cu dispozitivul. Preluând pasaje din hotărâre care redau susținerile părților sau dispoziții legale pentru a justifica acest motiv de recurs, recurenta se exprimă într-un mod lipsit de claritate. Instanța de recurs nu poate suplini lipsa de claritate a acestei critici.

Cu privire la susținerea că motivarea soluției este superficială, instanța copiind aspecte din conținutul rezoluției inspectorului, Înalta Curte constată că, în realitate, nu este vorba de o transpunere fidelă a conținutului rezoluției inspectorului și subliniază că judecătorul poate îmbrățișa argumentele uneia dintre părți dacă acestea justifică dispozitivul și raționamentul care a stat la baza acestuia, fără a se putea concluziona că există o nelegalitate din perspectiva motivului de casare invocat.

Judecătorul este în drept să răspundă acelor critici esențiale care justifică soluția adoptată și nu este obligat să răspundă tuturor motivelor invocate dacă acestea sunt lipsite de relevanță față de soluția adoptată.

Pe de altă parte, multitudinea argumentelor petentei, care nu au fost subsumate fiecărei abateri enumerate, dă dreptul organului de inspecție să realizeze o sinteză și o corectă încadrare a acestora.

Înalta Curte constată că, în marea lor majoritate, aspectele vizate de petiționară se referă la nerespectarea dispozițiilor C. pen. și C. proc. pen. în cadrul procesului penal respectiv, la modul în care a fost analizat probatoriul cauzei, la modalitatea de apreciere și evaluare de către procuror a incidenței unor norme legale, la nelegalitatea unor proceduri penale, precum și la raționamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile.

Or, este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiție iar, în plus, nicio hotărâre pronunțată în materie penală nu poate fi pusă în discuție în cadrul procedurii disciplinare, ci doar modul de aplicare a normelor de drept material sau procesual asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. În cazul în care instanța competentă a analizat modul de aplicare a unor norme de drept material sau procesual și a constatat că s-a făcut o aplicare corespunzătoare a acestora, în cadrul procedurii disciplinare nu mai poate fi analizat acest aspect deoarece trebuie respectată autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat ca judecătorul de cameră preliminară ori judecătorul ce judecă o cauză penală nu ar putea sancționa disciplinar procurorul pentru abaterile prevăzute de lege însă, în speță, niciun judecător nu a constatat încălcări ale normelor de procedură penală de către procuror, ori alte abateri care să impună atragerea răspunderii disciplinare a acestuia.

Nu în ultimul rând, recurenta nu a criticat în concret modalitatea de reîncadrare a faptelor descrise în abaterile prevăzute de lege iar o critică cu grad înalt de generalitate nu poate fi analizată corespunzător în recurs. Trebuie amintit că instanța de recurs analizează în mod strict motivele de nele