ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1020/2024

Ședința publică din data de 22 februarie 2024

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 3387/A/07.10.2019 emisă de inspectorul judiciar și a rezoluției de respingere a plângerii nr. C19-3973 din 29.11.2019, emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare în dosarul nr. x din 07.10.2019, solicitând instanței, în principal, admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru efectuarea cercetării disciplinare împotriva procurorului de caz B. și a superiorilor acestuia, iar în subsidiar constatarea nulității rezoluțiilor vătămătoare și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Prin sentința nr. 615 din 21.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

I.3. Împotriva sentinței menționate la pct. I.2. din prezenta hotărâre a declarat recurs reclamanta A..

Prin decizia nr. 310 din 25.01.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 615 din 21.07.2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

I.4. Împotriva deciziei nr. 310 din 25.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamantă A., invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a, coroborate cu dispozițiile art. 511 alin. (1) din C. proc. civ.

În motivare a arătat, după o expunere a situației de fapt și a condițiilor de admisibilitate a revizuirii, că motivul invocat în susținerea cererii formulate este o aplicație a principiului disponibilității, precum și a obligației instanței de a judeca toate pretențiile deduse judecății.

Astfel, invocând în drept dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a din C. proc. civ., a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut. În speță se poate vorbi, în opinia revizuentei, de minus petita, întrucât instanța de recurs învestită cu fondul cauzei, analizând criticile formulate prin cererea de recurs, nu a constatat că acestea sunt nefondate, ci nu s-a pronunțat asupra unor elemente cerute, consecința fiind respingerea recursului ca nefondat, dar fără a exista o soluție asupra pretențiilor pe fond, astfel încât nu a soluționat litigiul în concret.

Față de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, a considerat că solicitarea sa de revizuire privește o hotărâre definitivă, prin care s-a evocat fondul și s-a statuat asupra acestuia. Deși recursul a fost respins ca nefondat, tocmai nepronunțarea asupra mai multor pretenții procesuale deduse judecății au condus la această soluție eronată, împrejurare ce arată că pretențiile ce au stabilit cadrul procesual nu au beneficiat de soluționare, fiind eludate de la pronunțare, iar litigiul nesoluționat.

În continuare a mai susținut că, împrejuarea că prin hotărârea atacată s-a evocat fondul rezultă din împrejurarea că recursul nu s-a respins nici ca inadmisibil, ca tardiv sau ca nemotivat și nici în raport de vreo excepție procesuală, ci s-a raportat la fondul cauzei, astfel că revizuirea este admisibilă.

A subliniat că nu înțelege să aducă critici de netemeinicie în ceea ce privește aspectele asupra cărora Înalta Curte s-a pronunțat și nu se raportează la vreo omisiune de soluționare a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ce au făcut obiectul căii de atac, ci exclusiv cu privire la pretențiile ce au stabilit cadrul procesual în fapt dedus judecății în recurs și asupra cărora, în mod nejustificat instanța de recurs nu s-a pronunțat, această eroare de fapt conducând la o soluție eronată și injustă.

A reiterat motivele de recurs deduse judecății instanței supreme și a arătat că prezenta cerere de revizuire nu privește aceste motive, ci pretențiile concret formulate, circumscrise principiului disponibilității și asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunțat în concret, deși sunt lucruri cerute, iar subsumat acestora sunt în mod esențial pretențiile pe fondul cauzei, care au și stabilit cadrul procesual.

În continuare, în cuprinsul paginilor 3-9 ale cererii de revizuire, partea a expus considerente de ordin teoretic în ceea ce privește noțiunea de "lucru cerut", pornind și de la jurisprudența exemplificată, precum și în referire la termenul de exercitare a revizuirii, a prezentat pe larg starea de fapt relevantă, pretențiile ce au stabilit cadrul procesual și aspectele ce au conturat istoricul litigiului ce a stat la baza hotărârilor pronunțate, afirmând că instanța de recurs a respins recursul prin decizia contestată, fără a oferi o pronunțare asupra pretențiilor ce au format cadrul procesual în fapt, deși avea obligația să observe că niciuna dintre aceste fapte nu se bucură de autoritate de lucru judecat, neexistând vreo constatare a legalității, a sesizării instanței sau a administrării probelor, respectiv a actelor.

În cadrul dezvoltării motivelor de revizuire a arătat care sunt premisele rezultate din decizia atacată cu revizuire, apreciind că instanța a reținut corect actele materiale reclamate, ce reprezintă pretențiile în fapt, însă pe un ultim aspect ce viza atitudinea magistratului ce a format obiectul sesizării formulate la Inspecția Judiciară, Înalta Curte s-a pronunțat în sensul că prin el însuși acest indiciu nu ar fi suficient în reținerea abaterii disciplinare, așa încât se impunea pronunțarea asupra pretențiilor în fapt, care se coroborau și dovedeau elementul material al relei-credințe, precum și intenția directă de vătămare a sa de către magistratul respectiv. Totodată, a expus pe larg motivele reținute de instanța de recurs în decizia atacată și a concluzionat că toate actele materiale numerotate punctual în cele 108 pagini evidențiate din sesizarea inițială a Inspecției Judiciare și reluate în paginile 11-15 ale cererii de revizuire, sunt pretenții în fapt asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunțat în soluționarea recursului și acestea fac obiectul revizuirii, constituind fapte pe care se întemeiază solicitarea de revizuire.

În final, în cuprinsul paginilor 16-17 ale cererii formulate, a argumentat de ce se impune retractarea soluției atacate și rejudecarea cauzei, din punct de vedere al temeiului juridic invocat în susținerea solicitării de revizuire și a solicitat admiterea cererii formulate.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata Inspecția Judiciară s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată și menținerea deciziei atacate, arătându-se că instanța de recurs a răspuns fiecărui motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă și le-a respins argumentat, constatând că recursul declarat împotriva sentinței primei instanțe este nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire.

Examinând cererea de revizuire prin prisma art. 513 alin. (3) C. proc. civ., raportat la motivele invocate și la temeiul de drept precizat, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al căii de atac exercitate în cauză, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că revizuirea este o cale de atac nedevolutivă care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată care au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce privește categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit, în principal, că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătorești prin care instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la caracterul fondat sau nefondat al cererii, obiectul revizuirii constituindu-l hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și doar cu titlu de excepție și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509 C. proc. civ., pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Așadar, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege.

În speță, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. vizează decizia nr. 310 din 25 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 615 din 21 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Așa cum rezultă din cererea de revizuire, au fost invocate de către revizuentă, ca temei de drept în susținerea revizuirii hotărârii instanței de recurs, dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: pct. 1 (. . . . . . . . . . . .); nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut; (. . . . . . . . . . .)".

Cât privește motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în ipoteza evidențiată de parte, este important a se reține că o primă condiție de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii vizează sfera hotărârilor judecătorești ce pot face obiectul său, avându-se în vedere împrejurarea că, în această materie, prevederile legale incidente sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind permis a se extinde dincolo de limitele impuse de normele procedurale reglementate de art. 509-513 C. proc. civ.

Legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar o atare concepție a fost consacrată constant și în doctrina și jurisprudența în materie, singura excepție fiind reglementată de noul C. proc. civ. în art. 509 alin. (2), respectiv pentru motivele prevăzute la alin. (1) pct. 3, în ipoteza judecătorului, pct. 4 și pct. 7-10 fiind supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul, deci pentru alt motiv de revizuire decât cel invocat în cauză.

În materia revizuirii, a "evoca fondul" în primă instanță înseamnă a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurările de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios.

Astfel, evocarea fondului are loc atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, instanța reapreciază probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt și pronunță o soluție cu totul diferită decât aceea pronunțată de instanțele inferioare. De asemenea, numai dacă din considerentele deciziei rezultă că instanța a schimbat situația de fapt, păstrând totuși soluția atacată, revizuirea este admisibilă.

În accepțiunea doctrinară și cea jurisprudențială conturate în interpretarea noțiunii de "hotărâre care evocă fondul" s-a stabilit că o astfel de cerință este îndeplinită de acele hotărâri pronunțate în recurs în care are loc o nouă judecată, fiind astfel vorba despre o hotărâre dată în rejudecare, după casarea cu reținere.

În concluzie, în ceea ce privește hotărârile pronunțate în recurs, noțiunea de "hotărâre care evocă fondul" include hotărârile instanței de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reținere, iar nu și pe cele prin care s-a anulat sau s-a respins recursul, în acest din urmă caz cu excepția ipotezei în care instanța a schimbat situația de fapt.

În speță, deși decizia atacată de revizuentă este definitivă, aceasta nu face parte din categoria hotărârilor prin care s-a evocat fondul pricinii deduse judecății, fiind pronunțată o hotărâre prin care nu s-a reținut o altă situație de fapt decât cea stabilită prin sentința ce a format obiectul recursului, iar instanța de control judiciar nu a dat o altă dezlegare raportului juridic litigios în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurări de fapt deja stabilite.

Cu alte cuvinte, nu s-a realizat o nouă judecată în calea de atac, diferită de cea de la prima instanță, care să determine o altă soluție, ci, așa cum reiese din considerentele arătate în precedent, doar a fost menținută hotărârea pronunțată în etapa judecății în fond, ca urmare a respingerii recursului reclamantei ca nefondat, aspect ce nu poate determina încadrarea deciziei atacate cu revizuire în categoria hotărârilor care evocă fondul.

Prin urmare, este inadmisibilă calea de atac extraordinară exercitată în cauza de față de revizuenta A., întrucât are ca obiect o hotărâre care nu se încadrează în categoria celor care evocă fondul, susceptibile de revizuire conform prevederilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut la pct. 1.

Pe de altă parte, nici sub aspectul motivelor invocate în susținerea cazului de revizuire precizat nu se poate constata admisibilitatea cererii formulate, câtă vreme din dezvoltarea acesteia nu au putut fi decelate argumente ce ar putea fi circumscrise dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, în dezvoltarea cererii formulate, partea a arătat că revizuirea nu vizează motivele de recurs invocate, ci pretențiile concret formulate, circumscrise principiului disponibilității și asupra cărora Înalta Curte nu s-a pronunțat în concret, deși sunt lucruri cerute, iar subsumat acestora sunt în mod esențial pretențiile pe fondul cauzei, care au și stabilit cadrul procesual.

Cu alte cuvinte, partea a reproșat instanței de recurs, în esență, că în mod nejustificat nu s-a pronunțat cu privire la pretențiile ce au stabilit cadrul procesual în fapt dedus judecății în recurs, această eroare de fapt conducând la o soluție greșită și injustă.

Demn de menționat din această perspectivă este faptul că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. dă expresie principiului disponibilității în procesul civil și are în vedere ipotezele: extra petita, minus petita sau plus petita, prin raportare la prevederi cuprinse în C. proc. civ.

Este adevărat că sintagma "lucru cerut" din conținutul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă numai la cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății, adică la pretențiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvențională sau de alți intervenienți din proces, în cererile lor. Totodată, ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părțile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capăt litigiului.

Potrivit art. 9 din C. proc. civ.: "(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

De asemenea, art. 397 alin. (1) din același C. proc. civ. prevede în mod expres că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Însă, contrar alegațiilor revizuentei, pe care nu le poate primi, Înalta Curte reține că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se analizează prin raportare la fondul pretențiilor concrete deduse judecății și se referă la neconcordanța dintre petitul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată de instanță, ceea ce nu este cazul în speță.

Din dezvoltarea cererii formulate de revizuentă, care reflectă, în realitate, nemulțumiri în ceea ce privește neanalizarea anumitor aspecte punctuale invocate în sesizarea formulată la Inspecția Judiciară referitoare la magistratul care i-a instrumentat cauza, rezultă că, prin invocarea acestui motiv de revizuire, partea tinde să obțină o reexaminare a litigiului pe fond, la o repunere în discuție a unor chestiuni ce au fost în mod definitiv tranșate, precum și a analizării și pronunțării asupra unor argumente în privința cărora a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat, ceea ce nu este permis a se realiza prin intermediul căii de atac extraordinare a revizuirii.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că, deși revizuenta susține că nu înțelege să critice decizia atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, care, într-adevăr, nu pot fi puse în discuție în cadrul revizuirii, fiind motive de reformare a hotărârii, posibilă numai în apel sau în recurs, în condițiile legii, nu și în această cale extraordinară de atac de retractare, aceasta a expus argumente ce denotă o încercare de a solicita instanței învestite cu revizuirea să procedeze la reanalizarea motivelor și a probelor ce au stat la baza sesizării formulate la Inspecția Judiciară, respectiv a aspectelor ce au conturat starea de fapt a litigiului, cu scopul unei reaprecieri a acesteia și a probatoriului administrat de instanțele anterioare pentru stabilirea situației de fapt.

Or, în afara condițiilor restrictive ale textelor legale aplicabile, o cale extraordinară de atac nu poate fi primită pentru motive care ar conduce la schimbarea stării de fapt ori aprecierii în drept față de cea avută în vedere de instanța care a judecat anterior, ea nefiind o cale de reformare care să creeze posibilitatea rejudecării speței, eventual să deschidă calea recursului la recurs.

În acest context, cum cererea revizuentei nu îndeplinește condițiile de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii ce vizează sfera hotărârilor judecătorești care pot face obiectul său, precum și tipul cererilor circumscrise "lucrului cerut" cu privire la care pretinde că instanța de recurs nu s-a pronunțat, Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 509 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reține incidența motivului de revizuire reglementat la pct. 1 teza a II-a din textul de lege invocat, demersul părții fiind, prin urmare, inadmisibil sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 teza a II-a C. proc. civ., în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire dedusă judecății, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 310 din 25 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.