ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2102/2018

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nul actul administrativ unilateral cu caracter normativ emis sub nr. x din 3.07.2009 sau că acest act a fost anulat irevocabil prin Sentința civilă nr. 4860 din 2.12.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea celor doi pârâți, în solidar, la plata unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația de încadrare lunară, începând cu data de 01.06.2009 și până la data de 12.11.2009, precum și plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere lipsirea abuzivă de drept. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1285 din 7 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Justiției cu privire la primul capăt de cerere și, în consecință, a respins capătul 1 de cerere formulat de reclamanții A., B. și C., ca inadmisibil. A respins capetele 2 și 3 de cerere formulate de reclamanții A., B. și C., ca neîntemeiate. 1.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B. și C. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea cererii, recurenții au susținut că nu au promovat o acțiune în constatare, în sensul art. 35 C. proc. civ., pentru a se reține inadmisibilitatea acesteia. Cauza dedusă judecății are ca obiect recunoașterea dreptului reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, constatat deja prin Sentința civilă nr. 4860/02.12.2010 a Curții de Apel București, care a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4673/12.10.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși recurenții nu au fost părți în cauza respectivă, efectele acestei sentințe, cu privire la anularea adresei nr. x/03.07.2009 emisă de Ministrul Justiției se produc și față de recurenți, dat fiind caracterul normativ al actului administrativ anulat și prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004. Pentru aceste motive, în temeiul art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel București trebuia să admită primul capăt de cerere. Pe fondul cauzei, au arătat recurenții, dreptul lor salarial nu putea fi diminuat sau suspendat decât în condițiile art. 74 din Legea nr. 303/2004. Dreptul recurenților asupra salariului este un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar reducerea acestuia reprezintă o ingerință, care nu este prevăzută de lege. 1.

Apărările intimatului Legal citat, intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea Sentinței civile nr. 1285/2015. Intimatul a arătat, mai întâi, că în mod judicios a reținut instanța de fond că recurenții aveau la îndemână acțiunea în realizare având ca obiect anularea adresei nr. x/2009, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar nu cea privind "constatarea nulității adresei" în cauză. Obiectul acțiunii nu se poate modifica în recurs. Cererea recurenților de acordare de despăgubiri materiale este vădit neîntemeiată, întrucât Ministerul Justiției a fost deja obligat la plata sumelor de bani reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prin Hotărârea nr. 743/CM/14.11.2017 a Tribunalului Argeș și a achitat până la acest moment cea mai mare parte din debit, partea neexecutată urmând a fi achitată potrivit eșalonării stabilite de O.U.G. nr. 71/2009. 1.

Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, recurenții au reiterat argumentele privind faptul că în mod eronat instanța de fond a reținut că ar fi promovat o acțiune în constatare, schimbând astfel obiectul acțiunii și pronunțându-se pe ceea ce nu s-a cerut. Au mai argumentat că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt incidente în prezenta cauză, care privește plata drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2009 - noiembrie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009. 2. Procedura de soluționare a recursului 2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ. Prin încheierea din 27 februarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a admis în principiu recursul formulat de reclamanții A., B. și C., în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia. 2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurenților-reclamanți, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează. În speță, recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având următoarele petite: (i) să se constate nul actul administrativ unilateral cu caracter normativ emis sub nr. x din 3.07.2009 sau că acest act a fost anulat irevocabil prin Sentința civilă nr. 4860 din 2.12.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2009, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4673 din 12.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; (ii) obligarea pârâților Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, în solidar, la plata unei despăgubiri materiale de 50% din indemnizația de încadrare lunară, începând cu data de 01.06.2009 și până la data de 12.11.2009; (iii) plata sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere lipsirea abuzivă de drept. Prima instanță a respins acțiunea, apreciind primul capăt de cerere ca inadmisibil, iar capetele 2 și 3 de cerere ca neîntemeiate. Analizând hotărârea recurată și conduita procesuală a judecătorului fondului din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenți, Înalta Curte nu poate reține că, prin hotărârea dată, instanța ar fi încălcat vreuna din regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Criticile recurenților, subsumate acestui motiv de recurs, privesc în esență faptul că judecătorul fondului ar fi dat o altă calificare juridică primului capăt de cerere, dar Înalta Curte constată că acesta a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., în temeiul cărora, în exercitarea rolului activ, judecătorul este îndreptățit și chiar obligat, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, chiar dacă este alta decât cea data de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În continuare, examinând hotărârea recurată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit art. 35 C. proc. civ., "cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege." Conținutul art. 35 C. proc. civ. determină principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acțiuni. Potrivit celor reglementate de acest text de lege, pentru exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. În speță, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că primul capăt de cerere, astfel cum a fost formulat de recurenții-reclamanți și dezvoltat prin argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, este inadmisibil. Recurenții, care urmăresc, în esență, recunoașterea dreptului lor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și plata sumelor aferente perioadei 1.06.2009 - 12.11.2009, aveau deschisă calea realizării dreptului prin acțiune în contencios administrativ vizând fie anularea actului, fie sancționarea unui refuz nejustificat și obligarea autorității administrative la emiterea unui act, dar solicită, practic, prin acest capăt de cerere, confirmarea unei situații deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În ceea ce privește sumele solicitate prin al doilea capăt de cerere din acțiunea de fond, Înalta Curte constată că acestea sunt echivalentul sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, recunoscut recurenților prin Hotărârea nr. 743/CM/14.11.2007 a Tribunalului Argeș, irevocabilă, spor care, susțin aceștia, nu le-ar fi fost acordat pentru perioada 1.06.2009 - 12.11.2009. Adresa nr. x/21.01.2015 a Tribunalului Argeș, aflată la dosarul de fond, arată că recurenților le fusese achitată deja cea mai mare parte a sumei stabilite conform hotărârii judecătorești menționate, eșalonat, cu aplicarea O.U.G. nr. 71/2009, demers ce urma să continue până la achitarea în totalitate a debitului, fără, în schimb, ca recurenții să dovedească faptul că nu le-ar fi fost achitate sumele aferente perioadei 1.06.2009 - 12.11.2009. Recurenții nu se pot prevala de motivul privind aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 71/2009, întrucât întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, cum este și situația recurenților. În fine, referitor la capătul 3 de cerere, având ca obiect obligarea pârâților la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 RON, Curtea reține că în speță nu a fost dovedită nici existența unei fapte ilicite a pârâților și nici a prejudiciului moral. Pentru aceste motive, constatându-se că nu subzistă motive de casare a hotărârii instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.