ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2290/2015

Decizia nr. 2290/2015

Asupra cererii de revizuire de față

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7024 din 01 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 5574 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul analizei judiciare îl constituie legalitatea art. I pct. 11 din Hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 și art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008.

Prin art. I pct. 11 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 au fost introduse două articole noi în cuprinsul Hotărârii C.S.M. nr. 326/2005, respectiv art. 36

1

și art. 36

2

, iar prin art. I pct. 3 și 4 din Hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008 s-a modificat art. 36

1

alin. (1) și (2) din Hotărârea C.S.M. nr. 326/2005.

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005 a fost adoptată în baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 39 alin. (1) din aceeași lege, devenit ulterior, art. 38 alin. (1).

Potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în numerotarea de la data adoptării Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, devenit ulterior art. 38 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, alte regulamente și hotărâri prevăzute de Legea nr. 303/2004.

Prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit obligația judecătorilor și procurorilor de a respecta Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În speță, recurenta nu a relevat aspecte prin care să se fi susținut că, prin Regulamentul adoptat, C.S.M. ar fi nesocotit prevederile Legii nr. 303/2004 sau ale Legii nr. 304/2004, ci a invocat nerespectarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Or, emitentul actului a adoptat Regulamentul potrivit normelor care l-au ordonat, adică potrivit art. 38 (fost 39) alin. (1) din Legea nr. 317/2004, ținând seama de îndatoririle judecătorilor și procurorilor, astfel cum sunt ele consacrate în actele legislative cu forță juridică superioară menționate.

Împrejurarea că prin textele normative criticate s-a precizat că dacă există indicii cu privire la încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic, comisia de disciplină sesizează, din oficiu, secția corespunzătoare a Consiliului, nu se constituie în motiv de nelegalitate a hotărârii, pentru că prin legea organică nu s-au stabilit anumite limite de legiferare.

Astfel, hotărârea cuprinde și aspecte procedurale care au menirea de a transpune în detaliu modul în care se poate analiza și eventual sancționa încălcarea normelor de conduită.

Instanța de recurs a făcut referire la prevederile art. 98 alin. (1) și art. 99 din Legea nr. 303/2004, precum și la art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/2004, reținând că izvorul obligației este legea.

Așa fiind, a apreciat că hotărârea C.S.M. este în deplină concordanță cu norma juridică ierarhic superioară, fiind respectate prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce privește încălcarea art. 12 lit. a) și b) din Legea nr. 24/2004, s-a reținut că hotărârea este corelată cu prevederile actelor normative de nivel superior, cu care se află în conexiune și în concordanță cu competențele stabilite prin Legea nr. 317/2004 și nu contravine principiilor și dispozițiilor acesteia și nici celor instituite prin actele normative superioare cu care se află în conexiune.

Referitor la încălcarea art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, s-a reținut că hotărârea cuprinde o formulă introductivă privind denumirea autorității emitente, exprimarea fără echivoc de a se lua decizia privind emiterea actului, denumirea generică a actului, precum și temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 39 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, text ce conferă dreptul și obligația C.S.M. de a adopta Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Instanța de recurs a reținut că actele emise de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul procedurii reglementate de art. 36

1

și art. 36

2

din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, texte criticate în cauză, nu sunt acte administrativ jurisdicționale, ci acte derivate dintr-o procedură internă, legal instituită, făcând referire la art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 care definește actul administrativ jurisdicțional.

Așadar, nu se pune în discuție o jurisdicție administrativă specială, ci o procedură internă, atribuțiile jurisdicționale sunt exercitate de C.S.M. numai ca instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare, conform art. 134 alin. (1) și (2) din Constituția României și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, competențele jurisdicționale fiind stabilite prin Constituție și printr-o lege organică, iar prin Hotărârea C.S.M. s-au detaliat numai etapele de urmat, fără ca prin aceasta să se instituie o procedură administrativ jurisdicțională, fără suport în legea organică.

Consiliul Superior al Magistraturii nu este propriu-zis o instanță de judecată, dar prin Constituție și Legea nr. 317/2004, i s-au atribuit competențe în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, îndeplinind rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, normele criticate prin acțiune se referă la procedura desfășurată în cazul unor încălcări ale Codului deontologic, procedură ce se subsumează conținutului normativ constituțional și legal care a stat la baza adoptării hotărârilor, neexistând astfel un conflict între norma juridică de rang inferior cuprinsă în cele două hotărâri și norma juridică superioară, Legea nr. 317/2004, Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 304/2004.

Prin reglementarea constituțională și legală, hotărârile C.S.M. în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că reclamanta-recurentă beneficiază de acces la justiție, fiind respectate exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum a fost consolidat în jurisprudența instanței europene.

Concluzionând, instanța de recurs a reținut că textele criticate nu conțin soluții contrare legii, alături de organul legislativ și sub controlul acestuia, alte entități au dreptul de a crea norme de drept în care se cuprind detaliile de execuție, așa cum este și cazul celor două hotărâri ale C.S.M.

Împotriva Deciziei mai sus menționate, la data de 13 noiembrie 2014 a formulat cerere de revizuire A., întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ coroborate cu cele ale art. 322 alin. (1) C. proc. civ., invocând încălcarea de către instanța de recurs a principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire.

La data de 24 februarie 2015, în urma comunicării Deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuenta A. a depus la dosar o cerere completatoare prin care a dezvoltat motivul de revizuire invocat, precum și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în baza art. 267 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din TFUE cu referire la excepția inadmisibilității cererii de revizuire

În susținerea cererii de revizuire, astfel cum a fost completată, revizuenta a arătat, în esență, că deși cererea de recurs a fost întemeiată și pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 și 8 din Convenție și a invocat aplicabilitatea directă de către judecătorul național a dreptului convențional, inclusiv a jurisprudenței construite pe prevederile convenționale, prin hotărârea pronunțată, judecătorul nu a luat în considerare aceste aspecte.

Mai afirmă revizuenta că orice invocare a încălcării prevederilor Convenției europene a drepturilor omului reprezintă, prin asimilare normativă, o încălcare a prevederilor Tratatului Uniunii privind drepturile fundamentale ale omului, în cazul de față a prevederilor art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În continuarea motivării cererii de revizuire, astfel cum a fost completată, revizuenta arată că instanța de recurs a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac și limitele verificării, în sensul că, în timp ce instanța de fond a calificat procedura reglementată de cele două hotărâri CSM ca fiind o procedură jurisdicțională, instanța de recurs a stabilit că procedura instituită prin art. 36

1

și art. 36

2

din Regulament, introduse prin Hotărârile a căror anulare se solicită, nu sunt acte administrativ-jurisdicționale, ci acte derivate dintr-o procedură internă, atribuțiile jurisdicționale fiind exercitate de Consiliul Superior al Magistraturii numai ca instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare.

Pentru susținerea motivului de revizuire, revizuenta menționează trei cauze - Curtea de Justiție a Uniunii Europene și anume cauza Simmenthal 1978, cauza Ciola 1999 și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul DEB din 2010, aceasta din urmă cu referire la excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată prin întâmpinare de intimatul C.S.M.

Arată revizuenta că Hotărârea DEB din 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că în ceea ce privește drepturile fundamentale, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este necesar să se țină seama de cartă, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, potrivit art. 6 alineatul (1) TUE.

În final revizuenta, cu referire directă la critica din recurs asupra căreia nu s-a pronunțat decizia supusă revizuirii, anume că s-a încălcat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 6 și 8 din Convenție, prin tripla calitate a intimatului de legiuitor, judecător și reclamant, respectiv, separarea puterilor în stat, susține că aceeași Hotărâre DEB a Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că "Este necesar totuși să se arate că dreptul Uniunii nu se opune posibilității ca un stat membru să fie legiuitor, administrator și, în același timp, judecător, atât timp cât aceste funcții sunt exercitate cu respectarea principiului separației puterilor în stat care caracterizează funcționarea unui stat de drept".

Intimatul Consiliul superior al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare la cererea de revizuire completată, invocând excepția tardivității formulării acesteia, în raport de dispozițiile art. 324 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, revizuenta A. formulează două întrebări preliminare în legătură cu inadmisibilitatea cererii de revizuire invocată de CSM și motivată prin aceea că textele art. 6 și 8 din Convenția europeană nu fac poarte din dreptul comunitar, și anume:

I. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Examinând cererea revizuentei A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, astfel cum a fost prezentată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare înfățișate nu sunt necesare soluționării prezentei cereri de revizuire, față de considerațiunile în continuare expuse.

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

"Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009:

"Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din TFUE prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Analizând cererea formulată de revizuentă, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerințele menționate mai sus, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, acesta tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței sale.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În cauza de față, revizuenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situație de fapt dată, reiterându-se practic, motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, precum și în exercitarea căii de atac a recursului și chiar a prezentei căi extraordinare de atac.

Aspectele invocate prin cele două întrebări preliminarii sunt abstracte, generice și nu tind la obținerea unei rezolvări a cauzei, neavând legătură cu fondul litigiului pendinte. Or, Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este chemată să răspundă, în mod abstract la anumite întrebări, ci are rolul dea interveni în măsura în care interpretarea normei comunitare este esențială pentru soluționarea cauzei și dacă părțile se judecă, în primul rând, în privința chestiunii care necesită interpretarea normei relevante.

Atribuția interpretării prevăzută de art. 267 din TFUE urmărește cunoașterea sensului exact al unor dispoziții neclare și privește conținutul Tratatelor constitutive, cât și dreptul derivat.

Prin urmare, instanțele naționale nu pot să ceară Curtea de Justiție a Uniunii Europene să interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislația națională ca fiind compatibilă sau incompatibilă cu dreptul comunitar, întrucât rolul Curții este de a interpreta dreptul comunitar, iar nu aplicarea acestuia în dreptul național ( Cauzele conexate C din 48 și 49/1993, Brasserie du Pecheur).

Totodată, obiectul acestui control pe calea acțiunii preliminare nu îl poate constitui interpretarea normelor naționale prin prisma Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aceasta intrând în atribuțiile judecătorului național (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza 55 din 94 Reinhard Gebhard).

În acest context, Înalta Curte reține și că, revizuenta, deși a parcurs cele două grade de jurisdicție prevăzute de Legea nr. 554/2004, nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere în fața instanței de fond, respectiv de recurs, având în vedere că dezbaterile asupra unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea acesteia și la faptele pe care se întemeiază (art. 326 alin. (3) C. proc. civ.).

Pe de altă parte, speța a oferit suficiente elemente pentru adoptarea unei soluții, în ambele etape procesuale fond și recurs, iar în cadrul cererii de revizuire, Înalta Curte este în măsură să răspundă motivului de revizuire întemeiat pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prin prisma reglementării naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene.

Având în vedere particularitățile cauzei, respectiv faptul că cererea de adresare a întrebării preliminare s-a făcut în cadrul unei căi extraordinare de atac ce prevede ca singur motiv - încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene, în realitate, prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se tinde la preconstituirea motivului de revizuire anterior menționat.

În concluzie, demersul revizuentei vizează aspecte ce urmează a fi dezlegate cu ocazia soluționării cererii de revizuire, intrând în competența instanței naționale, iar aceasta nu poate beneficia de mecanismul de comunicare dintre cele două instanțe, instituit de art. 267 din TFUE.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității cererii de revizuire, astfel cum a fost completată, excepție invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, urmând a o respinge pentru argumentele expuse în continuare.

Art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară exercitării controlului de constituționalitate asupra acestui text stabilea că "Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Prin Decizia nr. 1609/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că dispozițiile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale nu trebuie să lipsească de conținut dispozițiile rămase în vigoare referitoare la motivul de revizuire care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ.;

Ca efect al constatării neconstituționalității dispozițiilor referitoare la termenul în care se introduce cererea de revizuire, se aplică dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 324 C. proc. civ., aplicabile în virtutea normei de trimitere de la art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Întrucât introducerea cererii de revizuire în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004 este justificată, în opinia revizuentei, de încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, aspect care poate fi cunoscut ulterior redactării hotărârii, momentul de la care începe să curgă termenul de o lună prevăzut de art. 324 C. proc. civ. va fi determinat în funcție de data la care revizuenta a luat cunoștință, pe orice cale, de hotărârea a cărei revizuire o solicită.

În sensul acestei interpretări s-a întocmit Procesul-verbal al ședinței din 7 februarie 2011 a Plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013 a fost formulată de revizuenta A. la data de 14 noiembrie 2013, mai înainte de a i se comunica decizia vizată prin calea de atac exercitată, o astfel de solicitare fiind făcută chiar în cuprinsul cererii de revizuire.

Completarea cererii de revizuire a fost înregistrată de revizuentă la data de 24 februarie 2015, însă, Înalta Curte reține, astfel cum chiar Consiliul Superior al Magistraturii a afirmat în întâmpinare, că prin cererea completatoare nu s-au invocat noi motive de revizuire, ci s-au dezvoltat argumentele deja prezentate în susținerea incidenței art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin adăugarea unor noi norme comunitare și hotărâri Curții de Justiție a Uniunii Europene, pretins a fi încălcate prin decizia pronunțată.

Față de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că excepția tardivității formulării cererii de revizuire nu este întemeiată și o respinge ca atare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că aceasta este motivată din perspectiva neîndeplinirii ipotezei motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și nu prin raportare la condițiile generale de admisibilitate prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța va analiza această apărare a intimatei, în contextul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile asupra unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea acesteia și la faptele pe care se întemeiază.

Analizând cererea de revizuire formulată de A., prin prisma motivului de revizuire invocat, a actelor și lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru admiterea prezentei căi extraordinare de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a analizat litigiul și din perspectiva acestui aspect.

Or, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., aceasta a înțeles, inițial, să își motiveze demersul judiciar, exclusiv în raport de dispozițiile legale din dreptul național pe care le-a considerat incidente situației de fapt dedusă judecății.

Ulterior, prin notele scrise depuse, în mod succesiv, la dosar atât în primul ciclu procesual, cât și cu ocazia rejudecării cauzei după casare, reclamanta a invocat încălcarea de către autoritatea pârâtă a principiilor independenței și imparțialității consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, menționând în acest sens, Cauzele Le Compte, van Leuven și De Meyere contra Belgiei din 23 iunie 1981; Albert și Le Compte contra Belgiei - 10 februarie 1983.

Prin Sentința nr. 5574 din 5 octombrie 2012, Curtea de Apel București, în rejudecare, a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca neîntemeiată, în considerente analizând și susținerile reclamantei relative la încălcarea principiilor reglementate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire concretă la cauzele indicate.

În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva Sentinței nr. 5574 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă A. a reiterat printre argumentele aduse în susținerea căii de atac, susținerea referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin elaborarea celor două Hotărâri a căror anulare se solicită.

Prin Decizia nr. 7024 din 1 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. ca nefondat, iar în considerentele hotărârii s-a raportat inclusiv la respectarea exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin prezenta cerere de revizuire, revizuenta A., încearcă să obțină o schimbare a unei decizii irevocabile, prin care s-a soluționat fondul dreptului litigios, prin invocarea unor principii generale consacrate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principii transpuse în prevederile constituționale interne și care nu pot conduce la o dezlegare a problemelor de drept deduse judecății în cauză.

Or, astfel cum s-a afirmat anterior, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar relative la fondul pretențiilor deduse judecății de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Cauzele aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului sau pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, indicate de revizuentă prin intermediul prezentei cereri de revizuire, pe lângă faptul că nu au putut fi avute în vedere de către instanța de recurs, nefiind invocate în fața acesteia, nu reprezintă norme comunitare cu incidență asupra fondului litigiului și care să vină în contradicție cu normele interne speciale aplicabile speței, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 317/2004, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Hotărârile pronunțate în cauzele respective confirmă aplicarea prioritară a dreptului comunitar atunci când vine în contradicție cu normele interne, precum și obligația unui stat membru la respectarea principiul general al separației puterilor în stat. Or, acest principiu, reglementat de Constituția României, a fost în mod evident respectat de către instanța de judecată, care, făcând parte din puterea judecătorească, prin soluția pronunțată nu a imixționat, în niciun mod, în atribuțiile celorlalte puteri ale statului (legislativă, respectiv executivă).

Concret, ceea ce pretinde revizuenta în motivarea cererii de revizuire nu se referă la o neconcordanță între dreptul intern și normele comunitare, atâta vreme cât toate principiile invocate și pretins a fi încălcate au fost corect transpuse în legea constituțională și legislația națională.

Totodată, Înalta Curte constată că, sub apanajul invocării motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuenta procedează la reluarea criticilor vizând atât nelegalitatea celor două acte administrative a căror anulare s-a solicitat, precum și a celor dezvoltate prin cererea de recurs, acestea neputând fi încadrate în ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în textul legal menționat anterior.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 80 alin. (1) din Directiva nr. 2006/112/CE, Înalta Curte reține că nici în cazul acestei norme comunitare nu s-a indicat de către revizuentă care este norma din legislația internă incompatibilă cu aceasta, astfel încât, judecătorul intern să o poată înlătura prin aplicarea prioritară a prevederii din Directiva menționată.

În concluzie din ansamblul motivării cererii de revizuire, astfel cum a fost completată, rezultă că revizuenta tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 7024 din 01 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN