ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3367/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3367/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtele Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al

Magistraturii și P.V.E., desființarea rezoluției din 08 octombrie 2012 emisă de

Inspecția Judiciară în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 și trimiterea

dosarului la Inspecția Judiciară în vederea emiterii rezoluției de începere a

cercetării disciplinare împotriva doamnei judecător P.V.E. din cadrul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pentru săvârșirea abaterilor

disciplinare de exercitare a funcției cu rea credință sau gravă neglijență,

prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, și de motivare a soluției

în mod vădit contrar raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul

justiției, prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, cu ocazia

soluționării dosarului civil nr. 56541/3/2010 al Tribunalului București, secția

a VI-a civilă.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că a formulat la Inspecția Judiciară o sesizare,

arătând că doamna judecător P.V.E. și-a exercitat funcția cu rea credință și gravă

neglijentă cu ocazia soluționării Dosarului nr. 56541/3/2010 al Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, în condițiile în care nu a cercetat faptele ilicite ale celor

trei pârâte și nu a constatat consecințele juridice ale acestor fapte ilicite, a

rupt legătura de interdependență și reciprocitate între obligațiile tuturor parților

contractului sinalagmatic, a ignorat probele și apărările reclamantului, a cercetat

numai obligațiile unei părți, scoase din contextul contractului sinalagmatic, și

a reținut în mod netemeinic și nelegal activarea pactului comisoriu la 30 iunie

2009 în favoarea pârâtelor ce erau deja în culpă încă din 06 octombrie 2008, precum

și rezoluțiunea antecontractului, cu toate că aceasta nu a fost cerută și nici nu

a fost timbrat un asemenea capăt de cerere. Efectul acestei soluții este acela că

persoanele care încălca legea rămân nesancționate, adică rămân și cu bunul dobândit

ilicit și cu avansul de 150000 euro, iar persoana care a plătit 150000 euro în speranța

ca va obține imobilul promis, legal edificat și fără vicii, rămâne fără 150000 euro

și fără bunul promis.

Reclamanta a mai arătat

că, în urma cercetării prealabile efectuate de Inspecția Judiciară i s-a comunicat

rezoluția de clasare a sesizării, cu motivarea că argumentele prezentate în sesizare

constituie aspecte ce pot fi analizate în calea de atac, iar nu pe cale administrativă,

și că acestea nu conturează indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare, de

natura sa atragă răspunderea disciplinară a magistratului, ori de încălcare a normelor

codului deontologic, astfel încât nu se impune luarea vreunei masuri de competența

inspecției judiciare.

Reclamanta a arătat că

soluția pârâtei este nelegală, întrucât toate criticile prezentate în sesizare reprezintă

atât motive de apel, din perspectiva C. proc. civ., cât și abateri disciplinare,

din perspectiva Legii nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, pârâta

Inspecția Judiciară a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că actul

contestat, respectiv rezoluția de clasare din data de 8 octombrie 2012 emisă în

Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție

judiciară pentru judecători, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2

alin. (1) lit. c), care definește actul administrativ ca fiind „actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,

care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice."

Prin răspunsul la întâmpinare,

reclamanta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității ca neîntemeiată,

iar, în situația în care aceasta va fi admisă, a arătat că înțelege să invoce excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față

de dispozițiile art. 126 alin. (6) și art. 21 din Constituția României.

În motivare, reclamanta

a arătat că rezoluția de clasare emisă în temeiul Legii nr. 317/2004 este un act

administrativ cu caracter individual, care să naștere unui raport de drept prin

care se pornește cercetarea disciplinară. A mai arătat că excluderea acestui act,

prin dispozițiile Legii nr. 37/2004, de la controlul judecătoresc în contencios

administrativ contravine flagrant dispozițiilor art. 126 alin. (6) și art. 21 din

Constituția României.

Hotărârea instanței de

fond

Prin

sentința nr. 438 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată

de pârâta Inspecția Judiciară, și a respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată

de reclamanta SC D.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară din

Cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și P.V.E.

Totodată,

a sesizat Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate

a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126

alin. (6) și art. 21 din Constituția României.

Analizând cu prioritate

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Inspecția Judiciară prin

întâmpinare, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât rezoluția

de clasare din data de 8 octombrie 2012, emisă în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012

al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

pentru a fi calificată drept un act administrativ, care să fie supus controlului

judecătoresc în contenciosul administrativ.

Pornind de la definiția

legală a actului administrativ, Curtea a reținut că una dintre condițiile pentru

ca un act să aibă natură administrativă și să poată fi supus controlului de legalitate

al instanței de contencios administrativ este ca acesta să producă efecte juridice

proprii, respectiv să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Or, rezoluția de clasare

a sesizării nu este de natură a produce efecte juridice, întrucât nu dă naștere,

nu modifică, nu stinge raporturi juridice, ci este doar un act prin care se constată

neîndeplinirea unor condiții formale ale sesizării (ex. nu este semnată, nu conține

datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației

de fapt care a determinat sesizarea) ori inexistența indiciilor privind săvârșirea

unei abateri disciplinare (cum este cazul în speță).

Astfel, rezoluția de clasare

a sesizării contestată de reclamantă prin prezenta acțiune a fost emisă în temeiul

art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 46 lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Având în vedere aceste

dispoziții legale, precum și prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004,

judecătorul fondului a constatat că nu poate face obiectul unei acțiuni în fața

instanței de contencios administrativ cererea prin care se solicită desființarea

unei rezoluții de clasare a sesizării și obligarea Inspecției Judiciare la emiterea

actului de începere a cercetării disciplinare împotriva unui judecător, întrucât,

pe de o parte, rezoluția de clasare nu este un act administrativ, în sensul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, condițiile

în care se poate realiza cercetarea disciplinară a magistraților și procedura de

urmat sunt reglementate expres prin dispozițiile art. 46-47 din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În speță, inspectorul

judiciar din cadrul Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru

judecători, desemnat a soluționa lucrarea înregistrată din anul 2012, a procedat

la efectuarea verificărilor prealabile a aspectelor semnalate de reclamanta SC D.C.

SRL pentru a stabili dacă există indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare

de către judecătorul din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, învestit

cu soluționarea Dosarului nr. 56541/3/2010. În urma verificărilor efectuate, inspectorul

judiciar a constatat că nu sunt indicii de săvârșire a uneia dintre abaterile disciplinare

prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, astfel încât a dispus clasarea sesizării,

rezoluția fiind definitivă, conform dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, împotriva

acesteia nefiind prevăzută nicio cale de atac.

În ceea ce privește cerere

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) și

art. 21 din Constituția României, cu referire și la art. 6 CEDO, Curtea a constatat

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, opinia Curții

fiind că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea

nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție este neîntemeiată,

întrucât, în condițiile în care rezoluția de clasare a sesizării nu este un act

administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

conform considerentelor prezentate mai sus, nu se pune problema existenței unui

control judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, astfel încât sunt neîntemeiate

susținerile reclamantei, în sensul că prin art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012

s-ar contraveni art. 126 alin. (6) din Constituție, care prevede doar două excepții

de la controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ

(actele care privesc raporturile cu Parlamentul și actele de comandament cu caracter

militar), astfel încât orice altă exceptare ar fi neconstituțională.

De asemenea, judecătorul

fondului a apreciat că și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 21 din Constituție, cu

referire și la art. 6 CEDO, este neîntemeiată, întrucât răspunderea disciplinară

a magistraților își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor

și regulamentelor profesiei, ale Codului deontologic și ale regulilor de bună practică

profesională, obligații a căror nerespectare poate fi de natură a prejudicia onoarea

și prestigiul profesiei. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează

strict raporturile dintre magistrat, pe de o parte, și categoria profesională din

care face parte, de cealaltă parte.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta SC D.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte

prezentări a situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de

soluția adoptată de prima instanță, indicând incidența motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9, pct. 7 și pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, în susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat în esență

că rezoluția de clasare și rezoluția de respingere a sesizării în temeiul Legii

nr. 317/2004 sunt acte administrative de autoritate cu caracter individual și, în

temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție, controlul judecătoresc

pe calea contenciosului administrativ al acestora este garantat.

Cât privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că dacă actul nu poate

fi suspus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ, consecința este

necompetența instanței și nu inadmisibilitatea acțiunii.

Prin urmare, față de lipsa

legăturii de cauzalitate între motive și dispozitiv, se poate aprecia că fie hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fie cuprinde motive contradictorii.

În final, a susținut că

hotărârea este dată cu încălcarea competenței de ordine publică (art. 304 pct. 3

C. proc. civ.).

În cadrul motivelor de

recurs, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate parțială a art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, față de conținutul dispozițiilor art.

126 alin. (6) din Constituție.

Procedura în fața

instanței de recurs

Intimata - pârâtă a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând

hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile

recurentei - reclamante, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., constată recursul fondat și îl va admite, pentru considerentele

ce vor fi arătate în continuare.

În cauză, recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Rezoluției

pronunțate de Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție Judiciară pentru Judecători

din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 08 octombrie 2012, rezoluție

prin care a fost clasată, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b), sesizarea

reclamantei privind săvârșirea de către un judecător din cadrul Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din

Legea nr. 303/2004.

Instanța de fond, raportându-se

la dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, modificată și completată de Legea nr. 24/2012 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

care arată că rezoluția de clasare adoptată în temeiul dispozițiilor art. 45

alin. (4) lit. b) este definitivă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată

că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată

în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituționale.

În considerentele deciziei

sus-citate, instanța constituțională a arătat că, potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă

și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale

cu caracter civil.

A evocat jurisprudența

sa anterioară, exemplificată prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53/23.01.2007, care a statuat în

sensul că în sfera principiului constituțional instituit de art. 21 din legea fundamentală,

privind accesul liber la justiție, se înscrie și posibilitatea oricărei persoane

de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor,

a libertăților și a intereselor sale legitime. Ca urmare, existența oricărui impediment

administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea

să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21

alin. (1)-(3) din Constituție.

Curtea a concluzionat,

astfel, că în ipoteza în care inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării

pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri

disciplinare, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este

definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție,

drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită

de accesul la o instanță judecătorească.

Din această perspectivă,

Înalta Curte nu poate decât să dea efect deciziei instanței constituționale, în

sensul constatării că sentința recurată este lipsită de temei legal.

Menținerea hotărârii instanței

de fond ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează

la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției,

ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor

normelor declarate neconstituționale.

În ceea ce privește

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale

este nefondată, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Astfel, relativ la condiția

relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea

cauzei respective, Înalta Curte apreciază că aceasta nu trebuie analizată in abstracto

și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul

aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat

în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate,

prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află

litigiul.

Din perspectiva interesului

procesual, Înalta Curte constată că prin sentința recurată în cauză, judecătorul

fondului, raportându-se la dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a respins acțiunea reclamantei

ca inadmisibilă.

Cum dispozițiile art.

47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituționale

de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată

în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, iar instanța de control judiciar, dând

efect acestei decizii, urmează a casa sentința recurată și a trimite cauza spre

rejudecare instanței de fond, este evident că nu subzistă interesul procesual al

rezolvării excepției de neconstituționalitate invocate, motiv pentru care va respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și

va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Admite recursul declarat

de SC D.C. SRL împotriva sentinței nr. 438 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2014.