ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3367/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și P.V.E., desființarea rezoluției din 08 octombrie 2012 emisă de Inspecția Judiciară în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară în vederea emiterii rezoluției de începere a cercetării disciplinare împotriva doamnei judecător P.V.E.

din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare de exercitare a funcției cu rea credință sau gravă neglijență, prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, și de motivare a soluției în mod vădit contrar raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției, prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, cu ocazia soluționării dosarului civil nr. 56541/3/2010 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a formulat la Inspecția Judiciară o sesizare, arătând că doamna judecător P.V.E.

și-a exercitat funcția cu rea credință și gravă neglijentă cu ocazia soluționării Dosarului nr. 56541/3/2010 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în condițiile în care nu a cercetat faptele ilicite ale celor trei pârâte și nu a constatat consecințele juridice ale acestor fapte ilicite, a rupt legătura de interdependență și reciprocitate între obligațiile tuturor parților contractului sinalagmatic, a ignorat probele și apărările reclamantului, a cercetat numai obligațiile unei părți, scoase din contextul contractului sinalagmatic, și a reținut în mod netemeinic și nelegal activarea pactului comisoriu la 30 iunie 2009 în favoarea pârâtelor ce erau deja în culpă încă din 06 octombrie 2008, precum și rezoluțiunea antecontractului, cu toate că aceasta nu a fost cerută și nici nu a fost timbrat un asemenea capăt de cerere.

Efectul acestei soluții este acela că persoanele care încălca legea rămân nesancționate, adică rămân și cu bunul dobândit ilicit și cu avansul de 150000 euro, iar persoana care a plătit 150000 euro în speranța ca va obține imobilul promis, legal edificat și fără vicii, rămâne fără 150000 euro și fără bunul promis. Reclamanta a mai arătat că, în urma cercetării prealabile efectuate de Inspecția Judiciară i s-a comunicat rezoluția de clasare a sesizării, cu motivarea că argumentele prezentate în sesizare constituie aspecte ce pot fi analizate în calea de atac, iar nu pe cale administrativă, și că acestea nu conturează indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare, de natura sa atragă răspunderea disciplinară a magistratului, ori de încălcare a normelor codului deontologic, astfel încât nu se impune luarea vreunei masuri de competența inspecției judiciare.

Reclamanta a arătat că soluția pârâtei este nelegală, întrucât toate criticile prezentate în sesizare reprezintă atât motive de apel, din perspectiva C. proc. civ., cât și abateri disciplinare, din perspectiva Legii nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, pârâta Inspecția Judiciară a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că actul contestat, respectiv rezoluția de clasare din data de 8 octombrie 2012 emisă în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c), care definește actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice." Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității ca neîntemeiată, iar, în situația în care aceasta va fi admisă, a arătat că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) și art. 21 din Constituția României.

În motivare, reclamanta a arătat că rezoluția de clasare emisă în temeiul Legii nr. 317/2004 este un act administrativ cu caracter individual, care să naștere unui raport de drept prin care se pornește cercetarea disciplinară. A mai arătat că excluderea acestui act, prin dispozițiile Legii nr. 37/2004, de la controlul judecătoresc în contencios administrativ contravine flagrant dispozițiilor art. 126 alin. (6) și art. 21 din Constituția României. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 438 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâta Inspecția Judiciară, și a respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC D.C.

SRL, în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară din Cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și P.V.E. Totodată, a sesizat Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) și art. 21 din Constituția României. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Inspecția Judiciară prin întâmpinare, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât rezoluția de clasare din data de 8 octombrie 2012, emisă în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi calificată drept un act administrativ, care să fie supus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ.

Pornind de la definiția legală a actului administrativ, Curtea a reținut că una dintre condițiile pentru ca un act să aibă natură administrativă și să poată fi supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ este ca acesta să producă efecte juridice proprii, respectiv să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice. Or, rezoluția de clasare a sesizării nu este de natură a produce efecte juridice, întrucât nu dă naștere, nu modifică, nu stinge raporturi juridice, ci este doar un act prin care se constată neîndeplinirea unor condiții formale ale sesizării (ex. nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea) ori inexistența indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare (cum este cazul în speță).

Astfel, rezoluția de clasare a sesizării contestată de reclamantă prin prezenta acțiune a fost emisă în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 46 lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, judecătorul fondului a constatat că nu poate face obiectul unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ cererea prin care se solicită desființarea unei rezoluții de clasare a sesizării și obligarea Inspecției Judiciare la emiterea actului de începere a cercetării disciplinare împotriva unui judecător, întrucât, pe de o parte, rezoluția de clasare nu este un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, condițiile în care se poate realiza cercetarea disciplinară a magistraților și procedura de urmat sunt reglementate expres prin dispozițiile art. 46-47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În speță, inspectorul judiciar din cadrul Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, desemnat a soluționa lucrarea înregistrată din anul 2012, a procedat la efectuarea verificărilor prealabile a aspectelor semnalate de reclamanta SC D.C. SRL pentru a stabili dacă există indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare de către judecătorul din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 56541/3/2010. În urma verificărilor efectuate, inspectorul judiciar a constatat că nu sunt indicii de săvârșire a uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, astfel încât a dispus clasarea sesizării, rezoluția fiind definitivă, conform dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, împotriva acesteia nefiind prevăzută nicio cale de atac.

În ceea ce privește cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) și art. 21 din Constituția României, cu referire și la art. 6 CEDO, Curtea a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, opinia Curții fiind că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție este neîntemeiată, întrucât, în condițiile în care rezoluția de clasare a sesizării nu este un act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform considerentelor prezentate mai sus, nu se pune problema existenței unui control judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, astfel încât sunt neîntemeiate susținerile reclamantei, în sensul că prin art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 s-ar contraveni art. 126 alin. (6) din Constituție, care prevede doar două excepții de la controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ (actele care privesc raporturile cu Parlamentul și actele de comandament cu caracter militar), astfel încât orice altă exceptare ar fi neconstituțională.

De asemenea, judecătorul fondului a apreciat că și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 față de dispozițiile art. 21 din Constituție, cu referire și la art. 6 CEDO, este neîntemeiată, întrucât răspunderea disciplinară a magistraților își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei, ale Codului deontologic și ale regulilor de bună practică profesională, obligații a căror nerespectare poate fi de natură a prejudicia onoarea și prestigiul profesiei. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre magistrat, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte, de cealaltă parte.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC D.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9, pct. 7 și pct. 3 C. proc. civ. Astfel, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat în esență că rezoluția de clasare și rezoluția de respingere a sesizării în temeiul Legii nr. 317/2004 sunt acte administrative de autoritate cu caracter individual și, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ al acestora este garantat.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că dacă actul nu poate fi suspus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ, consecința este necompetența instanței și nu inadmisibilitatea acțiunii. Prin urmare, față de lipsa legăturii de cauzalitate între motive și dispozitiv, se poate aprecia că fie hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fie cuprinde motive contradictorii. În final, a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea competenței de ordine publică (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.). În cadrul motivelor de recurs, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate parțială a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, față de conținutul dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituție.

Procedura în fața instanței de recurs Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Considerentele și soluția instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei - reclamante, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată recursul fondat și îl va admite, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În cauză, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Rezoluției pronunțate de Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție Judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 08 octombrie 2012, rezoluție prin care a fost clasată, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b), sesizarea reclamantei privind săvârșirea de către un judecător din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Instanța de fond, raportându-se la dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată și completată de Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care arată că rezoluția de clasare adoptată în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) este definitivă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Înalta Curte constată că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituționale.

În considerentele deciziei sus-citate, instanța constituțională a arătat că, potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. A evocat jurisprudența sa anterioară, exemplificată prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53/23.01.2007, care a statuat în sensul că în sfera principiului constituțional instituit de art. 21 din legea fundamentală, privind accesul liber la justiție, se înscrie și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Ca urmare, existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. Curtea a concluzionat, astfel, că în ipoteza în care inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță judecătorească.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate decât să dea efect deciziei instanței constituționale, în sensul constatării că sentința recurată este lipsită de temei legal. Menținerea hotărârii instanței de fond ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale este nefondată, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, relativ la condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, Înalta Curte apreciază că aceasta nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul. Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte constată că prin sentința recurată în cauză, judecătorul fondului, raportându-se la dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Cum dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, iar instanța de control judiciar, dând efect acestei decizii, urmează a casa sentința recurată și a trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, este evident că nu subzistă interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate invocate, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Admite recursul declarat de SC D.C. SRL împotriva sentinței nr. 438 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.